Categorie: Articole

Energia vieții – să reînvăţăm să respirăm

Posted on 21 aprilie 201423 aprilie 2014 by Veronica Godeanu

Din ce în ce mai mulţi oameni se plâng din cauza oboselii şi a neputinţei de a face unele lucruri. Ce le lipseşte sau de ce ajung în starea aceasta? Pe de altă parte sunt oameni care par să nu obosească niciodată şi care par să nu ducă niciodată lipsă de energie. Oferim în continuare câteva sfaturi simple pentru obţinerea unei stări permanente de energizare şi vitalitate.

Vitalitatea exprimă gradul în care fiinţa umană este capabilă să manifeste energia vieţii. O fiinţă vitală are mereu foarte multă energie pe care o poate investi în orice acţiune, fizică, mentală sau spirituală. Ea oboseşte foarte greu şi de aceea dă senzaţia că este neobosită, fiind capabilă să doarmă puţin şi să lucreze intens pentru perioade lungi de timp. Se îmbolnăveşte rar şi se vindecă repede datorită acestei energii vitale pe care o manifestă din plin. Chiar şi atunci când este bolnavă ea continuă să acţioneze, fără să-şi plângă de milă sau să se complacă în starea neplăcută specifică acelei afecţiuni. Putem spune chiar că acţiunea creatoare poate să amplifice vitalitatea.

În plan subtil, vitalitatea exprimă capacitatea de a prelua, prin rezonanţă energiile necesare din univers pentru a le manifesta apoi în modul specific fiecărui nivel. Se poate vorbi astfel de vitalitate fizică exprimată prin energia cu care fiinţa umană este capabil să realizeze diferitele acţiuni, vitalitate sexuală care arată capacitatea de a întreţine relaţii amoroase de lungă durată şi capacitatea de a procrea, etc.

Este imposibil pentru un om să reuşească în ceea ce îşi propune în viaţă în lipsa vitalităţii pentru că în orice acţiune pe care o întreprinde el trebuie să investească o parte din această energie. Însă ceea ce constatăm acum, în timpurile noastre, este faptul că există o foarte slabă înţelegerea a ceea ce înseamnă vitalitatea, a modului în care ea poate fi amplificată şi folosită. De foarte multe ori această energie este irosită în mod inconştient conducând la stări aparent paradoxale de epuizare. Este cazul unui manager, de exemplu, care stă în birou aproape întreaga zi, realizează o muncă intelectuală şi cu toate acestea seara ajunge acasă epuizat de parcă ar fi realizat o muncă fizică toată ziua. Pe de altă parte există şi cazul oamenilor de la ţară, care se trezesc foarte devreme, muncesc toată ziua fără întrerupere, neobosiţi, dorm şase ore şi o iau apoi din nou de la capăt. Evident acestea sunt doar nişte extreme şi între ele există o multitudine de posibilităţi cu care fiecare dintre noi se poate întâlni în viaţa de zi cu zi.

Trecem la acţiune

Ceea ce este important în aceste cazuri este tocmai abilitatea de a capta, a produce sau conserva energia de care avem nevoie în acţiunile noastre. De cele mai multe ori “antrenamentul”, a acţiona propriu-zis, este o condiţie absolut necesară. Un sportiv poate să alerge 40 de kilometri într-un timp record tocmai pentru că zi de zi, perseverent, el aleargă pentru a se pregăti. El învaţă să respire într-un anumit ritm, să alerge într-un anume fel, tocmai pentru ca energia sa vitală să îi permită o astfel de performanţă. Este adevărat că nu ştim dinainte pentru ce fel de efort să ne pregătim, dar putem şti că vom avea nevoie mereu de vitalitate pentru a îl putea susţine.

Pentru a fi plini de vitalitate nu este totuşi necesar să ducem o viaţă de sportivi de performanţă, însă trebuie să ştim că o viaţă armonioasă este absolut necesară.

Primul pas îl reprezintă un program de viaţă echilibrat în care mesele sunt servite aproximativ la aceleaşi ore, iar somnul durează cel puţin 6 ore (dar nu mai mult de 8). Este important să ne trezim destul de devreme şi să profităm astfel de energiile specifice dimineţii care ne vor influenţa în bine tot restul zilei.

Cum mâncăm

Hrana este important să fie cât mai naturală şi lipsită de conservanţi şi alte substanţe chimice. Dincolo de componentele organice pe care le asimilăm, alimentele mai sunt încărcate şi cu o anumită energie subtilă care şi ea la rândul ei este folosită de structurile mai subtile ale fiinţei noastre. Numită “prana” în tradiţiile spirituale orientale, această energie este indispensabilă pentru o bună funcţionare a organismului nostru. Aşa cum deja au dovedit-o numeroşi oameni, se poate trăi chiar şi numai prin asimilarea directă a acestei energii, fără a mai fi nevoie să fie consumată hrană solidă, iar aceste fenomene excepţionale nu fac altceva decât să sublinieze importanţa pe care trebuie să o acordăm prezenţei prana-ei în alimente. Prin expunerea la foc în mod excesiv a alimentelor, prin prelucrarea lor industrială şi tratarea cu conservanţi şi alte substanţe chimice (unele chiar toxice) cantitatea de prana conţinută în acestea scade dramatic ajungând până la acolo încât ele să nu mai aibă aproape nimic natural în ele. Nu este de mirare în această situaţie că foarte mulţi copii şi chiar adulţi se îngraşă peste măsură şi cu toate acestea vitalitatea lor nu creşte foarte mult.

Alimentele pe care le consumăm e necesar să aibă gust şi trebuie mestecate foarte bine urmărind să asimilăm toată energia pe care ele o conţin. Este bine să nu mâncăm până când stomacul este plin, proporţia ce mai bună fiind aproximativ jumătate mâncare solidă, un sfert lichide şi un sfert trebuie să rămână gol.

Cum dormim

În ceea ce priveşte somnul, este bine ca înainte de a adormi să urmărim să ne relaxăm şi apoi să ne raportăm la energiile vitale din univers pe care corpul nostru le va capta în noaptea care urmează. Această acordare a noastră pe frecvenţa universului va permite, datorită unui fenomen de rezonanţă, reîncărcarea mai eficientă a “bateriilor” corpului pe perioada somnului.

Este bine şi să ieşim cât mai des în natură. Aşa cum arătam, vitalitatea este dependentă şi de capacitatea noastră de a asimila energiile subtile, iar un mediu natural, în care prana se găseşte din abundenţă, este cel mai potrivit pentru a dezvolta această capacitate. Comuniunea cu pământul, aerul, apa, pădurea reprezintă unul din mijloacele naturale cele mai eficiente pentru amplificarea vitalităţii.

Exerciţiu de preluare a energiilor naturii

Ne putem întinde în iarbă, aşezaţi pe spate, cu ochii deschişi privind cerul, respirând cât mai profund aerul curat care ne înconjoară. În această poziţie devenim conştienţi de energiile pământului pe care le vizualizăm cum ne pătrund întreaga fiinţă. Ne putem chiar imagina cum fiecare celulă a corpului nostru care este în contact cu iarba şi pământul, absoarbe energie telurică şi cum corpul nostru se umple gradat asemeni unui vas, cu această energie. Apoi devenim conştienţi de energiile cosmice care, la fel ca o ploaie foarte fină, ne inundă fiinţa clipă de clipă. Ne putem raporta din nou la imaginea unui vas pe care această energie, care vine din cer, îl umple gradat. Putem chiar să sesizăm diferenţa, calitativ vorbind, faţă de energiile telurice.

Ne focalizăm apoi asupra aerului pe care îl inspirăm. Simţim cum pătrunde în fiinţa noastră încărcat de prana, o dată cu fiecare inspiraţie şi simţim apoi cum părăseşte corpul nostru încărcat de energiile toxice şi de tot ceea ce simţim ca fiind negativ în fiinţa noastră. Ne simţim astfel cu fiecare respiraţie mai puri şi mai energizaţi. Vom sesiza imediat după un astfel de exerciţiu că suntem mai odihniţi, mai plini de viaţă, mai optimişti.

Să reînvăţăm să respirăm

Motto: “Ceea ce este complex ia naştere din ceea ce este simplu.” Lao Tzu

Putem trăi fără hrană câteva zeci de zile, fără apă câteva zile, dar fără aer doar câteva minute. Este aşadar esenţial pentru o fiinţă să respire pentru a trăi, şi chiar mai mult, este esenţial pentru sănătatea unei fiinţe să respire corect. Ce însemnă oare să respirăm corect? Toată lumea ştie să respire, ne-am născut ştiind să respirăm, căci altfel n-am putea trăi.

Studii mai mult sa mai puţin recente arată faptul că omul civilizat a uitat să respire corect, ceea ce i-a adus o mulţime de probleme de sănătate atât fizică, cât şi psihică. Întregul sistem nervos şi prin el toate organele şi glandele interne ale organismului sunt alimentate cu energie datorită respiraţiei. Prin modificarea respiraţiei în mod conştient putem influenţa milioane de reacţii biochimice, ajutând la producerea de substanţe relaxante cum ar fi endorfinele şi la reducerea producerii de substanţe care generează anxietate cum ar fi adrenalina sau produşii metabolici ce cresc aciditatea sângelui. Conştientizarea deplină şi ritmarea respiraţiei este atât de importantă încât toate tradiţiile spirituale pun accent pe aceasta ca etapă foarte importantă pentru vindecarea trupului, dar şi pentru creşterea interioară: în creştinism de exemplu, rugăciunea inimii se rosteşte corelată cu respiraţia, aceasta fiind o “tehnică” esenţială în practica isihastă.

Scurt istoric

Respiraţia, acest proces în aparenţă simplu, a fost utilizată de mii de ani de către căutătorii spirituali, misticii, iniţiaţii cei puţini şi privilegiaţi pentru a alina durerile şi a vindeca afecţiunile trupului dar şi pentru a urca, pas cu pas, drumul cunoaşterii. Taoiştii utilizau tehnicile de respiraţie pentru a vindeca şi menţine trupul într-o stare excelentă de sănătate, dar şi pentru a controla diferite tipuri de energie. Forţa vieţii care este preluată în trup odată cu respiraţia i-a ajutat să-şi transforme conştiinţa, să transforme alchimic trupul şi sufletul. Stări de conştiinţă modificată deveneau accesibile datorită tehnicilor de respiraţie.

Dacă în vechime aceste secrete erau accesibile celor extrem de puţini, astăzi acestea au devenit cunoscute şi practicate de mii de oameni de pe tot globul.

În ce mod afectează respiraţia emoţiile?

Specialiştii afirmă că stresul şi presiunile exterioare, la fel ca şi conflictele interioare, declanşează anxietatea la care organismul reacţionează prin contracţia involuntară a muşchilor pieptului şi stomacului. Persoanele care suferă de anxietate par că-şi “ţin respiraţia”, ca şi când ar vrea în acest fel să se protejeze, să menţină controlul asupra emoţiilor. Aceste contracţii ale pieptului şi stomacului determină o respiraţie mai rapidă şi superficială. Acest mod de a respira superficial şi rapid reduce nivelul dioxidului de carbon din sânge, contractă arterele şi reduce fluxul sanguin în creier şi restul corpului. În acest caz, indiferent de cantitatea de oxigen care intră în plămâni, creierul şi restul corpului vor fi private de oxigen. Lipsa oxigenului are un efect neplăcut asupra sistemului nervos determinându-ne să fim anxioşi, iritabili şi tensionaţi. Acest tip de respiraţie reduce capacitatea de a gândi limpede şi tinde să reducă puterea de focalizare a atenţiei.

Respirând superficial ajungem să experimentăm o mulţime de stări neplăcute care nu sunt atât de alarmante întotdeauna încât să mergem la doctor, dar care ne condiţionează foarte mult starea fizică şi psihomentală. Printre problemele generate de respiraţia insuficientă se numără: lipsa încrederii în sine, timiditatea, neliniştea, temerile de tot felul, lipsa curajului şi a îndrăznelii. În Orient există o zicală înţeleaptă care leagă modul de a respira de modul în care înţelegem să ne bucurăm de viaţă: “Spune-mi cum respiri ca să-ţi spun cum trăieşti.”

Studiile efectuate în acest sens au arătat faptul că persoanele anxioase care-şi acordă zilnic o jumătate de oră pentru a respira conştient, profund, reuşesc să reducă semnificativ simptomele fricii fără motiv, ale depresiei, ajungând chiar să nu mai aibă nevoie de medicaţie antidepresivă! Respirând corect, profund şi complet reuşim să ne impregnăm de energia vieţii, care ne ajută să devenim mai îndrăzneţi, mai deschişi, să avem încredere în noi şi în posibilităţile noastre.

Michael Sky, un cercetător în domeniul dezvoltării personale din Statele Unite a iniţiat un program în care copiii de şcoală generală sunt învăţaţi cum să respire. Mai întâi el a mers la diferite şcoli americane pentru a studia modul în care copii respiră, şi a fost uimit că la vârsta de 6 ani copii deja îşi formaseră obiceiul de a respira superficial. După numai câteva zile de aplicare a tehnicilor de respiraţie profundă, micuţii au relatat faptul că se simt “mai încrezători”, mai “plini de energie”, “mai buni”. Învăţătorii au observat faptul că elevii lor se concentrează mai bine la lecţii, devin mai atenţi, mai dispuşi să dialogheze, să-şi spună părerile.

Cum se produce procesul respiraţiei?

Respiraţia este un proces mecanic care se realizează datorită acţiunii muşchilor diafragmei şi a celor intercostali. La inspiraţie, care este un proces muscular activ, muşchiul diafragmal, comandat de sistemul nervos parasimpatic se contractă coborând către cavitatea abdominală, ceea ce creează o presiune care face ca aerul să pătrundă în plămâni. Prin dilatarea muşchilor intercostali în cuşca toracică se creează suficient spaţiu în care plămânii se dilată pentru a se umple complet cu aer. Expiraţia este un proces pasiv datorat elasticităţii ţesutului pulmonar care le permite să revină la starea iniţială în momentul când procesul inspiraţiei s-a terminat.

Prin urmare, ştiinţa respiraţiei constă în controlul şi dezvoltarea muşchilor pentru a atinge o expansiune maximă a cavităţii toracice şi a oxigena în acest mod cât mai bine plămânii şi implicit sângele. Dacă ne gândim la aer ca fiind “combustibilul” nostru, vom realiza faptul că este necesară o conştientizare a întregului proces pentru a deveni conştienţi de energia pe care o obţinem în acest mod.

Tipuri de respiraţie

Respiraţia este de trei tipuri în funcţie de profunzimea la care ajunge în plămâni aerul inspirat.

Respiraţia claviculară. Acest tip de respiraţie este cel mai des întâlnit în societatea modernă şi aduce cel mai puţin aer în plămâni. În acest caz inspiraţia se realizează prin ridicarea claviculelor, a umerilor şi a sternului. Abdomenul este contractat, ceea ce face ca diafragma să fie împinsă către în sus şi nu i se permite îndeplinirea rolului de piston. De aceea, acest tip de respiraţie este cel mai consumator de energie şi este cel care aduce în organism cantitatea cea mai mică de energie. Ca urmare a faptului că toracele nu este expansionat decât în partea sa superioară, plămânii se umplu cu aer doar într-o mică măsură. De aceea putem spune că persoanele care respiră astfel, respiră doar cu vârful plămânilor, ceea ce conduce la o oxigenare deficitară a sângelui, la lipsa energiei şi prin urmare la stări de oboseală, slăbiciune, dureri de cap, stres, frică fără motiv, etc.

Respiraţia claviculară este specifică femeilor, care au tendinţa de a respira în acest mod deoarece în mod inconştient ele se pregătesc încă din faza de copilărie pentru momentul sarcinii, când respiraţia nu se poate realiza decât clavicular.

Respiraţia toracică se realizează cu ajutorul muşchilor intercostali în special, dar în acest caz diafragma este, ca şi în cazul respiraţiei claviculare, ridicată şi deci blocată parţial. Acest tip de respiraţie face ca partea mediană a plămânilor să fie umpluţi cu aer. Acest tip de respiraţie este mai bun decât primul, însă prezintă în mare aceleaşi neajunsuri ca şi acesta.

Respiraţia abdominală este specifică bărbaţilor şi este cu mult mai bună decât celelalte două tipuri de respiraţie. Ea aduce cea mai mare cantitate de oxigen organismului şi implică un efort minim deoarece diafragma acţionează ca un piston. Prin această respiraţie partea inferioară a plămânilor este umplută cu aer.

Devine evident faptul că totuşi nici unul dintre aceste tipuri de respiraţie nu umple complet plămânii cu aer. De aceea respiraţia completă, în care se combină toate cele trei tipuri de respiraţie este cea mai indicată. Tradiţiile spirituale orientale susţin că respirând complet timp de 15 minute pe zi ne asigurăm necesarul energetic pentru o zi întreagă! Imaginaţi-vă ce ar însemna să reuşim să respirăm complet şi conştient timp de o jumătate de zi sau o zi întreagă! Să fie oare corelată această respiraţie superficială în care noi utilizăm doar o cincime din potenţialul respirator cu faptul că în mod obişnuit utilizăm doar 5% din creier?

Tehnica de respiraţie completă. Se execută timp de minim 15 minute pe zi. Puteţi să realizaţi această tehnică oricând simţiţi că sunteţi obosiţi, tensionaţi, când aveţi nevoie de o putere mai mare de concentrare, pentru a vă linişti sau calma.

Aşezaţi-vă confortabil pe un scaun, cu spatele drept.

Expiraţi profund de câteva ori la rând pentru a elimina cât mai mult din aerul rezidual care este stagnant în plămâni, aducând trunchiul în faţă pentru a facilita eliminarea aerului.

Inspiraţi încet ridicând trunchiul încet, relaxând abdomenul până când aerul care pătrunde prin nări umflă abdomenul ca pe un balon.

Continuaţi să inspiraţi urmărind să întindeţi muşchii intercostali pentru a face loc aerului să pătrundă în partea mediană a plămânilor.

Inspiraţi aerul expansionând pieptul şi ridicând claviculele pentru a face loc aerului să pătrundă în partea de sus a plămânilor.

Expiraţi apoi uşor aerul, faceţi o scurtă pauză şi reluaţi cu o expiraţie cât mai completă.

Efectele respiraţiei corecte

Când respirăm complet nu numai că asigurăm cantitatea necesară de oxigen organismului, dar eliminăm şi toxine. Odată cu expiraţia se elimină şi dioxidul de carbon, tensiunea şi stresul. Studiile arată faptul că 70% din toxinele organismului se elimină prin expiraţie.

Efecte asupra sistemului limfatic

Doctorul Jack Shields, limfolog în Santa Barbara e făcut un studiu despre efectele pe care le are respiraţia asupra sistemului limfatic. El a utilizat minicamere de luat vederi pe care le-a introdus în organism şi a observat faptul că respiraţia profundă, diafragmatică stimulează purificarea sistemului limfatic prin crearea unui efect de aspiraţie a limfei în circulaţia sanguină, fapt care determină purificarea acesteia. Acest simplu efect determină eliminarea toxinelor de 15 ori mai mult decât în mod “normal”.

Efecte asupra sistemului digestiv

Acţiunea diafragmei acţionează ca o pompă pentru a masa organele interne, ajutându-le astfel la buna lor funcţionare.

Efecte asupra sistemului urinar

Respiraţia superficială determină o supraîncărcare a organelor de eliminare deoarece toxinele care se elimină în mod normal prin respiraţie se reorientează către organele excretoare.

Efecte asupra pielii

Datorită faptului că o mare parte a populaţiei are o dietă bogată în carbohidraţi (făina albă, fructele dulci…etc), dioxidul de carbon în exces se elimină eficient prin respiraţia profundă uşurând circulaţia sanguină şi oxigenarea ţesuturilor. Aceasta conduce la o hrănire mai bună a ţesutului epitelial şi prin urmare la întinderea sa, la colorarea sa plăcută, şi îi conferă tenului o strălucire deosebită. Datorită faptului că respiraţia profundă aduce în organism o cantitate sporită de oxigen, de energie, aspectul fizic va fi mult mai odihnit, deoarece vom dispune de mai multe resurse.

Alte efecte ale respiraţiei profunde

Respiraţia profundă, conştientă ne întăreşte ţesutul conjunctiv ceea ce ajută la prevenirea formării aderenţelor şi reduce riscul apariţiei fibrozei, relaxează muşchii şi elimină tensiunea şi spasmele.

Respiraţia profundă hrăneşte muşchii şi ţesutul osos prin uşurare circulaţiei fluxului sanguin şi a nutrienţilor. Ajută la mărirea elasticităţii încheieturilor, fortificându-le. Datorită oxigenării intense a sângelui, bacteriile şi viruşii se dezvoltă cu greu organism, cel mai adesea fiind rapid eliminate.

Respiraţia şi conştiinţa

Descartes spunea “Gândesc, deci exist.” Aşadar ceea ce ne deosebeşte de animale este capacitatea de a supraveghea cu mintea anumite procese pe care acestea le fac inconştient într-un mod automat. Prezenţa conştiinţei într-un proces simplu cum ar fi respiraţia ne dă posibilitate de a asimila mai multă energie şi de a o direcţiona la voinţă acolo unde avem nevoie: spre o zonă dureroasă pentru a ne vindeca, sau pentru a ne concentra mai bine, pentru a depune un efort mai mare, pentru a obţine succesul într-un anumit domeniu… Direcţiile în care putem dirija această energie suplimentar obţinută prin conştientizarea respiraţiei sunt nesfârşite.

Dacă nu aveţi timp să executaţi o tehnică precisă de respiraţie, urmăriţi ca pe parcursul zilei să vă amintiţi să fiţi conştient de modul în care respiraţi. Urmăriţi fluxul respiraţiei în pauzele de la serviciu, în timp ce mâncaţi, sau chiar în momentele tensionante sau înainte de a adormi. Cu cât mai mult timp veţi reuşi să fiţi conştient de respiraţie şi să respiraţi cât mai profund, cu atât mai multă energie veţi asimila în fiinţă.

Vizualizarea creatoare în timpul respiraţiei complete

Pe forţa misterioasă a imaginaţiei la care organismul răspunde în mod misterios se bazează şi medicamentele placebo, care pot determina vindecări neaşteptate în lipsa oricăror substanţe active.

Vizualizarea se bazează pe imaginaţie controlată şi orientată la voinţă. Ea se deosebeşte de reverie sau de visare care sunt procese lipsite de control. Vizualizarea constă în a “vedea cu ochii minţii” ceea ce ne-am propus dinainte, urmând un plan sau o schemă stabilite anterior.

Vizualizarea asociată respiraţiei este deosebit de eficientă deoarece respiraţia aduce energia pe care mai apoi mintea o dirijează în direcţia indicată de vizualizare. Spre exemplu dacă ne imaginăm că atunci când respirăm, prin nări pătrund un flux de lumină aurie pe care le direcţionăm spre o zonă dureroasă a trupului, vom constata, în funcţie de acurateţea reprezentării noastre mentale dispariţia durerii, şi chiar vindecarea afecţiunii care a produs durerea.

Ne putem imagina când mergem pe stradă că ceea ce inspirăm nu este doar aer, ci iubire, sau sănătate, sau fericire, sau succes, sau curaj… Vom constata cu uimire că aceste stări se amplifică treptat în fiinţa noastră şi devenim mai buni, mai sănătoşi, mai plini de succes. Şi acesta doar…respirând! Trebuie doar să credem şi să începem chiar din acest moment, urmărind ca în fiecare zi să reuşim să facem din ce în ce mai des aceasta. Nu trebuie să ne descurajăm dacă uităm complet într-o zi fiind prinşi de treburi, ci doar să ne propunem cu hotărâre să realizăm acesta a doua zi….

Asana, postura de meditație

Posted on 17 aprilie 20144 martie 2016 by Teodor Sebastian

Cuvântul sanscrit asana (āsana), înseamnă, pe lângă cunoscuta ”postură yoga” și ”un mod de a sta așezat”, ”scaun”, ”ceva pe care să te așezi”. În textele yoghine, inițial āsana se referea la postura de meditație și doar mai târziu a ajuns să se refere la pozițiile mai complexe din hatha yoga (haṭha yoga) atât de cunoscute astăzi.

În tratatul Yoga Sutra a lui Patanjali, asana este descrisă de trei aforisme:

“II.46 Postura este imobilă (fermă) şi confortabilă. (sthira-sukham-āsanam)
II.47 Aceasta se realizează prin dispariţia efortului şi meditaţia asupra inﬁnitului.
II.48 De acum înainte el (yoghinul) nu mai este tulburat de dualităţi.”

Astfel scopul posturii de meditație este atingerea unei trăiri dincolo de dualitate care pornește de la echilibrul dintre relaxare (sukham) și încordare (sthiram) care va fi atins mai întâi în corp, fizic. În acest echilibru, în acel spațiu suspendat între cele două aparente extreme, dispare efortul iar corpul se dizolvă în infinitate.

Coloana vertebrală

Specific posturii de meditație este modul în care este așezată coloana vertebrală, spatele. Deși poate o postură de meditație clasică este mai dificilă și adesea alegem să stăm pe un scaun, este important să avem coloana vertebrală cât mai dreaptă și perpendiculară pe sol. ”Dreaptă” în cazul acesta nu înseamnă însă ca ea să fie asemenea unui băț ci să urmeze curburile naturale (ca în figură). De asemenea curburile nu este bine să fie accentuate prea mult și aici urmărindu-se echilibrul și poziția sănătoasă a coloanei vertebrale.

Una din principalele greşeli pe care o fac occidentalii care meditează, este să se sprijine cu spatele fie de un perete fie de spătarul unui scaun. În mod evident în aceste cazuri statica coloanei vertebrale este modificată şi cu toate că nu este evident la prima vedere, este influenţată negativ şi mintea. Deși în principiu se poate medita în orice poziție, meditația în sine fiind doar un mod de a exista interior, există o serie de factori care cel puțin la început au o influență semnificativă asupra procesului meditativ.

Pentru toţi cei care au practicat meditaţia suficient de mult timp, apare un moment în care ei încep să simtă nevoia corpului de a se aşeza într-o poziţie care să ajute liniştirea minţii şi fluiditatea energiilor lăuntrice. Atunci orice deviere de la naturalul poziției spatelui e resimțită ca un fel de blocaj și apare tendința de a îndrepta spontan coloana vertebrală.

Multă lume spune că a sta cu spatele drept le produce discomfort și chiar durere, acesta fiind motivul pentru care preferă să se sprijine de un perete. Modul în care stăm însă, este în principal o chestiune de educaţie şi exerciţiu. Așa cum ne-am învăţat să stăm pe scaun în mod greşit, putem învăţa şi să stăm corect. Încă de mici ni se spune că e bine să stăm cu spatele drept, însă atunci cel mai adesea ignorăm aceste sfaturi, mai târziu ajungând să resimţim efectele. Zona lombară se rigidizează într-o poziţie nefirească şi cu toate că nu simţim asta, modul de a gândi şi a fi e influenţat de felul în care stăm.

Cel mai adesea, atunci când încercăm să stăm pe scaun sau într-o postură de meditaţie, zona lombară e cea care capătă o curbură greșită, inversă faţă de poziţia naturală. De obicei aceasta atrage după sine o aplecare în faţă a umerilor şi o poziţie oarecum cocoşată, strânsă în jurul abdomenului şi pelvisului. Pentru a corecta această poziţie, bazinul trebuie basculat în faţă, astfel încât curbura în zona lombară să fie înspre interior şi nu spre exterior. Pentru aceasta, în general, se foloseşte o pernă de meditaţie, ceva care să ne ridice șezutul puţin mai sus, lucru care va face ca automat bazinul să se rotească puţin în faţă. Dimensiunea pernei, înălţimea la care este ridicat şezutul este un lucru subiectiv, care trebuie determinat de fiecare prin experimente repetate. Ea variază de la caz la caz şi e bine să găsiţi poziţia cea mai bună pentru voi. Ca regulă generală, bazinul este bine să fie puțin mai sus decât genunchii. De asemenea, este important să nu exagerăm aceste curburi. Vom încerca să îndreptăm coloana cât mai mult, fără să accentuăm curburile şi fără să le schimbăm sensul.

Un alt aspect important e să păstrăm verticalitatea. Pentru aceasta vom oscila puţin la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate, căutând poziţia de echilibru între toate aceste puncte. Aceste oscilaţii sau balansări vor fi făcute lent, din articulaţia bazinului, păstrând coloana vertebrală cât mai dreaptă. Ele sunt deplasări relativ mici în jurul punctului de echilibru, care să ne permită să găsim poziţia cea mai bună astfel încât greutatea să cadă direct pe fese, fără să fie nevoie de un efort pentru a menţine verticalitatea.

În timpul meditaţiei e bine să revenim periodic cu atenţia asupra staticii coloanei vertebrale, acesta fiind un mod de a verifica în ce măsură medităm sau doar ne aflăm într-o stare de reverie visătoare. Poziţia în meditaţie păstrează o anumită fermitate care este specifică modului în care mintea există atunci, clară, liniştită, limpede, lucidă. Ori de câte ori mintea începe să viseze, va exista o tendinţă de a schimba statica verticală a coloanei vertebrale, care tinde către o poziţie specifică somnului. Unul din semnele exterioare, pe care le putem observa este, pe lângă căderea bărbiei în piept, modificarea modului în care cel care meditează îşi ţine spatele.

Ca un rezumat:

coloana să fie cât mai dreaptă, păstrându-și curburile naturale, fără a le exagera
spatele perpendicular pe sol, într-o postură verticală (care să stimuleze atenția) și nu culcată (care să ducă la somn)
este bine să folosim o pernă sau o postură care să ne permită să păstrăm în mod relaxat bazinul rotit ușor spre în față, pentru ca zona lombară să își urmeze curbura naturală spre înainte
pe parcursul meditației, în special dacă constatăm că mintea nu mai este liniștită, lucidă, clară și prezentă, vom ajusta postura verificând dacă sunt abateri de la condițiile de mai sus.

Cum medităm: O metodă care urmează etapele descrise în Yoga Sutra-ele lui Patanjali

Posted on 16 aprilie 201416 aprilie 2014 by Teodor Sebastian

Există multe metode de meditație, adaptate fiecare unui anumit context spiritual sau istoric. Majoritatea au însă la bază câteva principii pe care le regăsim într-o formă sau alta peste tot: liniștea minții, transcenderea dualității, regăsirea propriei naturi, care nu mai este individuală ci universală…

Va fi descris în continuare modul în care puteți medita folosind introspecția prin întrebarea ”Cine sunt eu?” urmând etapele din aṣṭāṅga yoga lui Patanjali. Veți folosi în această căutare o experiență foarte simplă care ține de dualitatea ”subiect-obiect”. În procesul percepției duale există o triadă formată din obiectul de perceput, subiectul cunoscător (”cel care vede”) și cunoașterea, procesul care unește subiectul de obiect. Ori de câte ori reușiți să percepeți ceva, există o diferență, uneori foarte subtilă (atunci când obiectul este mintea, de exemplu), între cel care vede și ceea ce este văzut, între cel care simte și ceea ce este simțit. Cu alte cuvinte dacă percepeți ceva, dacă vedeți, atingeți ceva, nu sunteți acel ceva. Este un proces în trei pași, mai întâi observați acel ”ceva” (corpul de exemplu), apoi deveniți conștienți de faptul că observați acel ceva (că există o cunoaștere îndreptată de la ”cineva” către ”ceva”) și apoi de faptul că există cineva care observă. În acest fel atenția se întoarce de la obiect la subiect într-un proces de detașare față de obiectul percepției.

În cazul exemplului de mai sus, dacă observați corpul, apoi deveniți conștienți de faptul că îl observați și apoi de faptul că există un observator, în acel moment constatați că voi, ca observator nu sunteți corpul, ”obiectul” observat în această situație. Acest proces se va repeta cu experiențe din ce în ce mai subtile până când va veni un moment în care nu veți mai putea face o diferență între ceea ce este observat și observator, moment în care apare experiența existenței pure, a existenței lipsite de atributele cu care ne identificăm de obicei (nume și formă, personalitate, funcție etc.). Fiecare din etapele următoare va trebui să aibă ca fundal acest proces triplu de căutare a Sinelui prin care ne detașăm treptat de corp, respirație, minte, corpuri subtile etc.

De asemenea, spre deosebire de aṣṭāṅga lui Patanjali, aici sunt doar 6 din etapele de acolo (aṣṭā înseamnă 8) pentru că primele două, yama și niyama, deși reprezintă instrucțiuni importante cu privire la pregătirea pentru meditație, nu fac propriu-zis parte din procesul meditativ.

1. Āsana – postura de meditație

Meditația pornește de la unitatea corp-minte și de aceea poziția corpului va tinde să se reflecte asupra ”poziției” minții. Este bine să aveți o aceeași postură în care meditați (cu mici variații pentru perioadele mai lungi de meditație) pentru ca mintea să se preia sugestia pe care o primește de la corp.

Este importantă nemișcarea pe care să o mențineți perioade cât mai lungi de timp. Chiar și atunci când este nevoie să vă schimbați poziția, o veți face lent și conștient. Este posibil să fie mult mai dificil așa, însă veți păstra conștiența mult mai vie și astfel meditația va continua fără întreruperi prea mari.

Indiferent care este postura pe care o alegeți pentru meditație, există câteva detalii comune la care veți putea reveni periodic în timpul practicii. Ele pot fi reluate atât ca elemente de verificare cât și ca modalități de a stabili mereu un punct de plecare când constatați că mintea v-a zburat în altă parte.

Primul amănunt la care veți reveni este spatele drept. Va exista tendința de a curba spatele ori de câte ori mintea rătăcește. În momentul în care deveniți conștienți de acest lucru, verificați dacă spatele este drept, deschideți pieptul trăgând ușor de umeri înapoi, reluați observarea corpului.

Patanjali definește āsana ca fiind fermă și plăcută. Echilibrul dintre aceste două extreme este ceea ce veți căuta, chiar și atunci când ”corpul” nu mai este decât o prezență în spațiu. Veți observa că pe măsură ce meditația se adâncește, se va modifica și percepția asupra corpului. Veți pierde gradat senzația de soliditate, de densitate a acestuia, devenind conștienți de structurile mai subtile, ajungând treptat la percepția lui ānandamayakośa, corpul fericirii.

Mai multe despre postură găsiți în articolele despre postura de meditație (1, 2, 3, 4)

2. Prāṇayāma – respirația

De la corp vă veți deplasa atenția la respirație. Aceasta are darul de a liniști mintea și de a ne focaliza în interior. La început veți sesiza senzațiile respiratorii, trecerea aerului prin nări, dilatarea și contracția toracelui, deplasarea diafragmei și ușorul masaj abdominal. Aceste senzații concrete, fizice, agață atenția și mențin mintea focalizată.

Veți trece apoi la observarea punctului în care se termină inspirația și din care începe expirația.

Iată ce se spune în Vijñāna Bhairava Tantra (traducerea lui Jaideva Singh):

Sutra 24. Parā devī (Suprema Energie) a cărei natură este visarga (creația) se manifestă neîncetat ascendent (din centrul corpului către dvādaśānta, un punct la 12 degete distanță de nas) sub forma expirației și descendent (din dvādaśānta către centrul corpului) sub forma inspirației. Fiind constant conștienți și focalizați pe cele două locuri de origine (centrul corpului în cazul expirației și dvādaśānta în cazul inspirației) apare plenitudinea (care reprezintă starea de Parāśakti sau natura lui Bhairava).

Sutra 25. După respirația care se naște din interior (expirația care pornește din hṛt, Inima, centrul corpului) există o clipă de suspendare în dvādaśānta și după respirația care se naște din exterior (inspirația care pornește din dvādaśānta) există o clipă de suspendare în Inimă (hṛt, centrul corpului). Dacă îți fixezi mintea constant în aceste două momente de suspendare, vei descoperi că Bhairavī, esența formei lui Bhairava, se manifestă în acele două puncte.

La fel ca în sutra 24 din Vijñāna Bhairava, veți sesiza că acest punct interior se află în zona pieptului, central, ușor în dreapta. Veți descoperi că este locul de proiecție al Inimii Spirituale, acel loc pe care spontan îl indicați când arătați spre propria persoană.

Mergând un pas mai departe, veți sesiza că există un moment de suspendare, de vid, imediat după ce s-a terminat inspirația și chiar înainte de a începe expirația. Prelungiți acest moment la 1-2 secunde și observați cum mintea este absorbită de vidul acestei pauze. Veți percepe și faptul că la sfârșitul expirației și începutul inspirației există de asemenea un moment de suspendare de vid pe care îl veți prelungi la 1-2 secunde. Va fi ca și cum respirația se întâmplă direct în piept, ca și cum inspirați și expirați în Inima Spirituală.

Mai multe despre respirație și liniștirea minții găsiți aici.

3. Pratyāhāra – interiorizarea

Acesta este momentul interiorizării, momentul retragerii simțurilor în Inimă. Continuând să fiți atenți la acel punct în care se încheie inspirația, în acel moment de pauză dinaintea expirației, veți constata că apare o intensificare a percepției interioare. Este ca și cum puteți simți acel punct interior, ca și cum îl puteți ”atinge”. Inima Spirituală, punctul de proiecție al acesteia în corp, devine o realitate tangibilă, o experiență vie de la care poate începe acum introspecția.

Sau poate să pară ca un spațiu interior în care ați intrat și în care evenimentele exterioare (zgomote, lumini, mirosuri) ajung estompate, ca dintr-o altă lume. Este un spațiu al Inimii numit hṛt akaśa (literal spațiul inimii) în upanishade. Aici poate să înceapă procesul descoperirii de Sine, de la aspectele cele mai grosiere, ale personalității și egoului, până la subtilitatea lui ātman.

Mai multe despre interiorizare găsiți aici.

4. Dharana – concentrarea asupra Sinelui prin întrebarea ”Cine sunt eu?”

În această etapă începeți procesul introspecției. Vă puneți întrebarea ”Cine sunt eu?” având atenția centrată în mijlocul pieptului, în hṛt akaśa (spațiul Inimii), în acel punct pe care l-am descris anterior. Răspunsul va fi o experiență a existenței, o afirmare a lui ”Eu SUNT”, dincolo de minte, de personalitate, de structurile efemere și limitate. La început este un efort mental, mintea pune întrebare, mintea încearcă să experimenteze răspunsul. Veți folosi acel proces triplu de detașare față de ceea ce percepeți și de întoarcere către cel care percepe. Veți trece gradat de la manas, mentalul inferior care ”gândește” realitatea la buddhi, mentalul superior, cel care intuiește și simte realitatea. Prin urmare veți încerca să experimentați, să simțiți această căutare ca pe o realitate vie și nu doar să o gândiți.

Acest efort constant de orientare repetată a proceselor interioare către ”Cine sunt eu?” reprezintă faza de concentrare, dharana. Dacă în atenția voastră vor intra atunci și alte evenimente (vă dor genunchii, auziți zgomote exterioare, vă miroase ceva, vi se face cald sau vi se face frig) supuneți toate aceste evenimente aceluiași proces triplu prin care faceți trecerea de la ceea ce este observat la cel care observă. De exemplu, dacă apare o tensiune în genunchi, deveniți conștienți de prezența ei, apoi de faptul că există ”cineva” care observă ”ceva” și apoi vă întrebați cine este acest ”cineva”. Răspunsul va fi ”eu” și apoi vă veți întreba ”cine sunt eu?” revenind la introspecție. Va trebui însă să încercați să nu folosiți doar mintea și deducția în această căutare ci să treceți către o experiență directă a realității lăuntrice. În cazul tensiunii din genunchi, va trebui să simțiți tensiunea, să vă confruntați cu ea, înainte de a trece la pasul următor.

Odată însă ce acest proces devine o obișnuință, va fi tot mai ușor să-l aplicați în cazul unor percepții mai subtile, legate de gânduri, emoții, energii, eliberându-vă astfel gradat de identificările care înlănțuie percepția de sine.

5. Dhyana – meditația

Veți începe să simțiți de la un moment dat o anumită fluiditate a procesului căutării de Sine, întrebarea și răspunsul tind să se întâmple în același ”loc interior” și apare o intensitate interioară, ca și cum intimitatea experienței capătă o dimensiune energetică. Experiența lui ”Eu Sunt” devine vibratorie și luminoasă, spanda și sphurata. Această vibrație luminoasă se rafinează și se intensifică tot mai mult, devenind atunci realitatea însăși. Momentul de maxim al acestei intensificări marchează trecerea la următoarea etapă.

6. Samādhi – momentul libertății experienței

Acesta este momentul renunțării, momentul în care vă abandonați complet experienței fără să mai ”faceți” nimic. Interior pare să fie ca o dilatare, ca o expansiune sau o topire în spațiul conștiinței pure, o libertate fără limite a experienței. În acest moment dispare ”Eu” și rămâne doar ”Sunt” ca ființare în oceanul nesfârșit al Conștiinței Universale.

Când această experiență tinde să se estompeze, când reapar limitările existenței în corp sau mintea își face din nou simțită prezența, fie să se minuneze de experiență, fie să încerce să o pună în cuvinte-gânduri, vă întoarceți la prima etapă. Vă observați corpul, sau ceea ce simțiți în acel moment ca fiind corpul, adesea acesta fiind o experiență mai subtilă, mai fluidă a limitării formei. Apoi respirația, punctul ei interior de origine, momentul de suspendare dintre inspirație și expirație, experiența acestui punct ca proces de interiorizare a simțurilor, concentrarea pe întrebarea ”Cine sunt eu?”, experiența vibratorie și luminoasă a lui ”Eu sunt” și apoi din nou abandonul în existența pură.

În orice moment mintea se îndepărtează sau experiența devine estompată, reluați procesul de la început, poate ceva mai repede, dacă deja vă aflați într-un stadiu mai profund, poate ceva mai lent dacă mintea este în continuare agitată.

7. Bhava Samādhi – extazul cu ochii deschiși

Ultima etapă o constituie experiența Sinelui cu ochii deschiși, când simțurile nu vor mai fi un obstacol care să vă scoată din realitatea propriei existențe. Aceasta este śāmbhavī mudra, momentul în care ”vedeți” Sinele pretutindeni.

Revenirea din meditație se face deschizând ușor ochii și încercând să păstrați experiența lăuntrică. Veți simți aproape concret atracția pe care simțurile o exercită către exterior și modul în care mintea este ”dusă” în afară de acestea. În timp însă, experiența va rămâne prezentă, ca un fundal pe care toate celelalte evenimente, interioare și exterioare se desfășoară. Este asemănător metaforei cinematografului, expusă de Yogananda în cartea sa ”Autobiografia unui yoghin”. Ecranul alb este Conștiința Sinelui iar filmul proiectat pe ecran evenimentele vieții. Chiar dacă imaginile par reale, atunci când filmul este oprit nu rămâne nimic altceva decât ecranul alb al Conștiinței Pure. În Bhava Samādhi veți păstra conștiența ecranului chiar și atunci când rulează ”filmul vieții”.

Îndrăzneşte să-ţi trăieşti visele!

Posted on 30 martie 201423 aprilie 2014 by Veronica Godeanu

Să ne imaginăm că ne trezim într-o dimineaţă, peste 30 de ani, şi privim înapoi în viaţă. Ce vedem? A fost o viaţă plină de fericire sau una întunecată de suferinţă? A fost o viaţă plină de iubire sau am trăit mai tot timpul un sentiment de frică? Revenind în momentul prezent, ne putem da seama că acţiunile noastre de acum ne influenţează întreaga viaţă. Nu este niciodată prea târziu să ne schimbăm în bine modul de a gândi şi prin aceasta, să ne îmbogăţim întreaga viaţă cu iubire, cu frumuseţe, cu armonie, cu forţă creatoare. Totul depinde de noi înşine!

Suntem creatori ai vieţii noastre

Totul în acest univers este energie. Chiar şi “nimicul” este tot o formă de energie, nemanifestată. Energia este însăşi forţa universală a vieţii, structurată cu o divină inteligenţă în iubire, sunet, culoare, formă. Tot ceea ce noi suntem din punct de vedere fizic, mental, emoţional şi spiritual are la bază această vibrantă forţă a vieţii, fără vârstă, etern transformatoare. Orice moment pe care îl trăim, orice respiraţie pe care o avem, orice gând care ne apare în minte creează şi recreează eterna spirală a vieţii şi ciclurile manifestării. Suntem, chiar fără să ştim, creatori activi ai universului în care trăim.

Aşa cum energia îşi poate schimba vibraţia, forma, culoarea, sunetul, dar niciodată nu dispare, la fel este şi fiinţa noastră. Suntem fiinţe spirituale eterne, care am ales să trăim pe această planetă, asumându-ne o existenţă umană. Suntem aici pentru a învăţa, pentru a ne aminti cine suntem cu adevărat, pentru a evolua spre cea mai pură şi cea mai înaltă vibraţie a iubirii şi a luminii divine. Drumul pe care mergem poate părea uneori presărat cu obstacole sau plin de suferinţă, dar orice eveniment pe care îl trăim are un scop bine precizat în ordinea universală şi o semnificaţie divină.

Înţelegând cum acţionează forţa vieţii în propria noastră fiinţă, cum ne influenţează sănătatea, munca şi relaţiile noastre, înţelegând rolul ei în natură şi în Univers, vom înţelege şi vom accelera împlinirea misiunii vieţii noastre, oricare ar fi ea, trezind puteri benefice nelimitate la toate nivelurile existenţei.

Nu este atât de important ceea ce se petrece, ci cum reacţionăm la ceea ce se petrece!

În faţa aceluiaşi eveniment, fiecare om reacţionează diferit. Un obstacol îl opreşte pe cel care nu este foarte convins că va reuşi, dar este depăşit cu uşurinţă de cineva care are încredere, este optimist, gândeşte pozitiv, şi acţionează cu toată convingerea că va reuşi. Un accident dramatic poate lăsa urme profund traumatizante în sufletul unui om, care va fi marcat întreaga viaţă de frică şi angoasă, în timp ce un altul se ridică, îşi depăşeşte durerea şi acţionează ca un învingător, salvându-i chiar şi pe alţii. Un astfel de exemplu este cazul lui ??, care a rămas imobilizat într-un scaun cu rotile în urma unui accident de aviaţie, dar nu şi-a pierdut încrederea, zâmbetul şi puterea de acţiune, şi a ajuns ministrul departamentului de probleme ale handicapaţilor din Franţa.

Nu există nici un obstacol care să nu poată fi depăşit, nici o suferinţă care să nu poată fi vindecată, nici un vis care să fi prea mare! Viaţa nu se opreşte pentru nimeni, nici chiar în cele mai dramatice situaţii, atunci de ce să aşteptăm să vină altcineva să acţioneze în locul nostru, să trăiască în locul nostru?

Unii oameni spun că ei nu au timp să viseze, deoarece viaţa este prea dură şi plină de suferinţă. Şi totuşi… Deschide-ţi ochii sufletului şi fii atent la sentimentele tale! Redescoperă-ţi inima de copil care crede, din tot sufletul, că orice este posibil. Ai încredere în tine însuţi, depăşeşte-ţi temerile şi îndrăzneşte să îţi trăieşti viaţa aşa cum întotdeauna ai visat, pentru că ai cu adevărat puterea de a-ţi transforma în bine viaţa! Orice ai nevoie se găseşte în interiorul tău, chiar acum, pentru că răspunsurile pe care le cauţi se află în inima ta!

Modificarea semnificaţiei unui eveniment ne poate transforma în bine întreaga viaţă!

În mod subconştient, există anumite convingeri care ne auto-limitează, care ne opresc să dobândim şi să devenim ceea ce dorim. Iar aceste convingeri greşite se manifestă în viaţa obişnuită prin sentimente de mânie, ură, gelozie, agresivitate, cinism, apatie, invidie, violenţă, închidere sufletească etc. Să începem prin a ne întreba pe noi înşine, oricând simţim una dintre aceste emoţii: „De fapt, de ce îmi este frică?”. Astfel, atunci când ne recunoaştem fricile, le putem îndepărta din viaţa noastră şi vom putea să redescoperim fericirea.

Toate convingerile şi credinţele pe care le avem acum sunt bazate pe experienţe trecute. În copilărie, ne-am format anumite credinţe subconştiente pe care le-am păstrat în viaţa noastră de adulţi. Dar deseori, acestea ne opresc să fim fericiţi. Privind înapoi în copilărie, putem analiza momentele care au avut un impact major asupra noastră şi care ne-au influenţat viitorul. Înţelegându-le, putem înlocui convingerile de genul: „Nu sunt destul de bun”, „Nu merit să fiu iubit”, „Trebuie să am grijă de oricine”, „Sunt urât”, „Trebuie să fac totul de unul singur”, etc., cu altele pozitive: „Merit din plin să primesc acest loc de muncă bine plătit”, „Am încredere în oameni”, „Dumnezeu mă ajută în tot ceea ce am de făcut”, „Sănătatea mea este perfectă”, etc.

Totul în viaţă are înţelesul şi semnificaţia pe care noi o dăm, şi astfel avem puterea să ne transformăm convingerile. Ne putem schimba viaţa într-o secundă, căci totul depinde de o hotărâre luată cu toată puterea credinţei noastre, de o convingere din toată inima. Îndrăzneşte să te trezeşti la adevărata viaţă şi să trăieşti ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi un vis în care orice este posibil… dacă tu crezi în el!

„Nu pot schimba direcţia vântului, dar pot orienta pânzele corabiei mele pentru a ajunge întotdeauna la destinaţie.” (James Dean)

Cu fiecare hotărâre pe are o luăm, ne modelăm şi ne creăm destinul.

Gândurile şi convingerile ne creează viitorul

Să încetăm să ne mai focalizăm asupra a ceea ce nu dorim şi să ne concentrăm numai asupra a ceea ce dorim cu adevărat să obţinem în viaţă! Să vedem întotdeauna partea plină a paharului şi să apreciem ce am învăţat nou şi bun în fiecare zi.

Trăieşte în momentul prezent şi mergi hotărât către scopul pe care ţi l-ai propus. Viitorul este în faţa ta, trăieşte-ţi viaţa cu un scop bine precizat, priveşte drept înainte şi lasă-l pe Dumnezeu să te ajute, abandonându-te în faţa voinţei Sale. Prin gândurile şi convingerile noastre ne creăm propria existenţă, căci viaţa este alcătuită în mare măsură din hotărârile pe care le luăm, şi din efectele acestora, care ne influenţează ulterior pe perioade mari de timp. În fiecare moment alegem şi decidem asupra modului în care ne trăim viaţa.

Pentru a putea să ne transformăm profund în bine viaţa, să începem prin a răspunde la câteva întrebări:

De ce te trezeşti dimineaţa? Care este scopul vieţii tale?

Ce calitate binefăcătoare doreşti să dobândeşti? Ce stare minunată doreşti să trăieşti?

Ce domenii din viaţa ta ai dori să transformi, să îmbunătăţeşti, să aprofundezi? Aspectul fizic, emoţiile, relaţiile cu ceilalţi, sănătatea, mediul, cariera, evoluţia spirituală?

Care sunt pasiunile tale? Ce lucru sau acţiune te împlineşte interior şi te face fericit?

Cum îţi vezi viitorul? Ce te împiedică să îl ai aşa cum îl doreşti?

Vrei să fii mai mult decât eşti acum? Vrei să fii mai bun decât eşti acum?

Analizează cu atenţie aceste întrebări şi răspunde cu sinceritate la ele. Stabileşte-ţi scopuri de atins pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, fixează-ţi priorităţile, alege calea de parcurs în acest scop, iar apoi treci la acţiune!

Orice este posibil dacă tu crezi cu putere că aşa se va petrece! Este timpul să elimini tot ceea ce nu te lasă să visezi la o viaţă mai fericită, pentru că nimic nu este posibil în viaţă dacă tu nu crezi că acel lucru este posibil! Nimic şi nimeni nu se va schimba până când tu însuţi nu te vei transforma profund! Şi poţi începe să fii fericit chiar aici, chiar în acest moment!

Nu suntem singuri în viaţă!

Nimeni nu este singur în viaţă, nici chiar ascetul retras în munţi, care nu a vorbit şi nu a văzut pe altcineva de ani de zile. El se află într-o tainică legătură cu forţele naturii, cu Dumnezeu. Comunicăm cu propria fiinţă şi cu întreg universul în fiecare moment în care respirăm, atunci când suntem treji şi atunci când dormim. Descoperind modul în care interacţionăm cu lumea înconjurătoare, şi urmărind să îl transformăm în bine, ne îmbunătăţim, de fapt, întreaga viaţă.

Răspunde la următoarele întrebări şi analizează-ţi răspunsurile.

Pentru a comunica, ce limbaj foloseşti cu familia ta, cu prietenii, cu copiii, cu corpul tău, cu cariera ta, cu sănătatea ta, cu fiinţa iubită, cu tine însuţi?

Comunici cu adevărat ceea ce eşti şi ceea ce vrei? Comunici cu iubire sau cu frică? Ţi se răspunde cu iubire sau cu frică?

Eşti pregătit să faci un pas în afara zonei tale de confort, să creşti, să evoluezi?

Ce ai de pierdut, în afara închistărilor şi limitelor pe care tu însuţi ţi le-ai impus?

Tot ceea ce ai de făcut este să îţi elimini temporar neîncrederea în tine însuţi, în oameni, pentru că nu eşti niciodată singur decât dacă tu alegi să fii astfel, şi să te deschizi cu tot sufletul către ceilalţi oameni, către minunea vieţii, către fericire.

Realitatea esențială a universului este spiritul

Posted on 15 martie 201429 mai 2020 by Veronica Godeanu

Descoperirea științifică cea mai importantă a secolului XX nu este nici cea a forțelor nucleare, nici cea a teoriei relativității, nici cea a numeroaselor dezvoltări audio-vizuale; este descoperirea lumii interioare, a lumii spirituale, recunoașterea de către savanți a faptului că pentru cunoașterea realității ultime, intelectul este un instrument insuficient atât timp cât nu este luminat de spirit.

Spiritul guvernează materia

Umanitatea se află astăzi într-o perioadă de transformări profunde, iar lumea științifică nu scapă acestei schimbari. Ca urmare, există o convergență spre o știință globală, holistică, care îl plasează pe om într-o strânsă interdependență față de tot ceea ce îl înconjoară, indicându-i locul ce i se cuvine în Univers.

Spiritul nu mai apare astăzi ca un intrus accidental în regatul materiei. Savanți de avangardă, cum ar fi James Jeans, Arthur Eddinton, Fritjoff Capra, Jean Charon, Patrick Drouot, David Bohm consideră că spiritul trebuie mai curând considerat drept cel care creează și guvernează regatul materiei. Continue reading „Realitatea esențială a universului este spiritul”

Înflorirea sufletului

Posted on 15 martie 201429 noiembrie 2016 by Liviu Gheorghe

Respiraţia – acţiune continuă care se desfăşoară în corpul nostru – este importantă nu numai pentru că ne aduce în fiinţă aerul necesar menţinerii în viaţă; ea are totodată un rol profund transformator asupra omului şi îl poate ajuta foarte mult prin energia deosebită pe care o vehiculează. În Orient, această energie se numeşte prana şi se consideră a fi fundamentul vital al vieţii. Aşadar, pe lângă aerul pe care îl inspirăm, preluăm totodată şi o anumită energie, care, conform tradiţiei milenare yoga, reprezintă baza întregii manifestări.

Darul vieţii

Suflul vital al vieţii noastre are aceeaşi natură esenţială cu Suflul Divin creator al tuturor lucrurilor fizice şi subtile. De aceea, respiraţia noastră ne menţine în legătură cu Dumnezeu. Prin fiecare inspiraţie, primim în fiinţa noastră darul vieţii, iar fiecare expiraţie ne reuneşte cu întreaga creaţie. Chiar şi după aşa-numita „moarte”, continuăm să existăm tot prin transferurile, de această dată mult mai subtile, de energie dintre noi şi restul lumii.

Respiraţia ne influenţează foarte mult întreaga viaţă. Un om sănătos respiră amplu, calm, profund, iar cel bolnav – într-un mod slab şi plăpând. Cel fericit îşi trăieşte fericirea prin fiecare respiraţie, cel anxios abia îndrăzneşte să îşi dea seama că respiră.

Există o strânsă şi directă legătură între energia respiraţiei, fizicul, psihicul şi mentalul nostru. De aceea, yoga – ştiinţă complexă a vieţii – a dezvoltat un întreg sistem de tehnici care au un foarte bogat fundament teoretic şi filozofic, prin care energia prana-ei este folosită pentru transformarea şi spiritualizarea fiinţei umane.

Se spune despre un mare înţelept că nu îşi învăţa discipolii, timp de 20 de ani, decât să respire. Numai Occidentul consideră că este simplu şi banal să respiri – tocmai pentru că aici, în Occident, oamenii nu ştiu să respire corect.

Tehnica pe care o prezentăm în continuare nu vă va lua însă 20 de ani ca să o învăţaţi şi va fi suficient să o practicaţi 15 minute pe zi pentru a vă bucura de efectele ei. Ea se adresează în special celor care ştiu să privească o floare înflorind şi aspiră să îşi simtă sufletul fericit, liniştit şi curat.

Tehnica propriu-zisă

Cel mai bine ar fi să realizaţi această tehnică de respiraţie în mijlocul naturii, într-o pădure, o poieniţă, pe malul mării… Dar se poate practica la fel de bine şi acasă, cu condiţia să fiţi într-o cameră foarte bine aerisită.

Aşezaţi-vă pe un scaun, cu faţa către nordul magnetic, menţineţi spatele drept, capul în prelungirea coloanei vertebrale, palmele pe genunchi, ochii închişi. Relaxaţi-vă global – fizic, psihic, mental. Eliminaţi, pe cât posibil, orice fel de gânduri, preocupări interioare, griji. Relaxaţi acum piciorul stâng, de jos în sus, apoi piciorul drept; braţul stâng, de la vârful degetelor până la umăr, apoi, la fel, braţul drept; relaxaţi global trunchiul de jos în sus; gâtul, muşchii din zona capului. Conştientizaţi acum relaxarea corpului fizic.

Apropiaţi uşor palmele între ele, la nivelul pieptului; degetele se ating între ele, palmele le menţineţi relaxate, dar apropiate una de alta.

Imaginaţi-vă acum un boboc frumos de floare, în dreptul pieptului. Poate fi orice floare doriţi: un lotus, un trandafir, o lalea, un crin… Vizualizaţi cât mai bine bobocul de floare, de culoare galben-aurie. Respiraţi 3-5 minute de voie, calm, liniştit: inspiraţi pe nas, cât mai amplu, şi expiraţi pe gură. Urmăriţi să simţiţi cât mai profund frumuseţea bobocului de floare, strălucirea lui aurie şi direcţionaţi energia preluată prin respiraţie în zona pieptului, central.

Treceţi acum la o altă etapă, în care respiraţiile vor fi însoţite şi de reţinerea suflului pe vid, respectiv pe plin. Inspiraţi profund pe nas, duceţi de asemenea energia în zona pieptului şi vizualizaţi cum, odată cu inspiraţia, floarea aurie se deschide. Corelaţi inspiraţia cu mişcarea foarte lentă a palmelor care, rămânând lipite la bază, ajung totuşi în finalul inspiraţiei să fie cu degetele depărtate, asemenea unei flori deschise. Degetele sunt relaxate, uşor îndoite, pentru a semăna cât mai mult cu petalele unei flori înflorite. Rămâneţi apoi nemişcaţi, în retenţie pe plin, şi vizualizaţi cât mai bine floarea acum înflorită, frumoasă, plină de viaţă şi de strălucire. Expiraţi apoi uşor pe gură; corelaţi expiraţia cu închiderea florii şi apropierea lentă a degetelor, care ajung în finalul expiraţiei să fie din nou lipite între ele. Rămâneţi într-o scurtă retenţie pe vid şi reluaţi apoi respiraţia în acelaşi mod. Realizaţi 7 astfel de respiraţii în care, de fiecare dată, corelaţi vizualizarea deschiderii şi a închiderii florii cu inspiraţia şi expiraţia. Cu fiecare inspiraţie, vizualizaţi cum floarea voastră se deschide din ce în ce mai mult şi simţiţi gradat cum chiar sufletul vostru se umple de fericire şi bucurie de a trăi.

În final, lăsaţi încet palmele pe genunchi, rămâneţi cu ochii închişi şi continuaţi să vă simţiţi sufletul înflorit şi fericit, ca şi cum frumuseţea şi strălucirea aurie a florii vizualizate s-a transferat sufletului vostru.

Deschideţi apoi uşor ochii, priviţi în jurul vostru şi păstraţi în suflet fericirea pe care acum o regăsiţi oglindită în tot ceea ce vă înconjoară.

Aici aveți o exemplificare video

Yoga Sutras (introducere)

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Teodor Sebastian

Yoga sūtra este considerată unanim una dintre cărţile fundamentale ale yoga darśana-ei (filozofiei yoghine) şi a celor care practică yoga, indiferent de linia spirituală pe care aceştia o urmează. Textul este foarte concis, însă surprinde esenţa în fiecare enunţ al său. Sūtra înseamnă în limba sanscrită fir, coardă, şnur. În India casta brahmanilor, cei autorizaţi să se ocupe de aspectele spirituale ale vieţii, primesc în momentul iniţierii un şnur sacru pe care îl poartă peste umăr, şnur care şi el poartă numele de sūtra. Prin extensie sūtra a ajuns să semnifice un fir călăuzitor şi să desemneze un enunţ scurt, un aforism, care condensează învăţătura spirituală. Rolul unei sūtra nu este să explice în întregime, ci să ghideze, să călăuzească către înţelegerea unui adevăr spiritual. Sūtra a ajuns să numească şi o anumită categorie de texte care cuprind astfel de ”fire călăuzitoare”.

În traducerea pe care o veţi putea citi în continuare voi încerca să păstrez această idee a firului călăuzitor. Nu vor fi explicate pe larg conceptele cuprinse în fiecare enunţ, ci mai degrabă veţi găsi diferite direcţii de înţelegere şi posibilitatea ca astfel să-i pătrundeţi înţelesul care vă este cel mai apropiat. Voi încerca totodată să arăt legătura dintre Yoga Inimii Spirituale şi tradiţia yoghină surprinsă în acest tratat fundamental.

Textul cuprinde patru capitole sau în sanscrită ”pāda” (picior). Primul dintre ele este samādhipāda, capitolul despre extazul mistic al yoghinilor, care are 51 de sūtra-e; al doilea este sādhanapāda, capitolul despre practica spirituală care are 55 de sūtra-e; al treilea este vibhūtipāda, capitolul despre puterile supranaturale, care are tot 55 de aforisme; al patrulea şi ultimul este numit kaivalyapāda, capitolul despre eliberare şi beatitudinea care o însoţeşte, capitol care are doar 34 de aforisme şi despre care Eliade consideră (citându-l pe Jean Filizoat) în cartea sa ”Patañjali şi Yoga” că ar fi o adăugire mai târzie. Despre autorul acestui text, Patañjali, se cunosc prea puţine lucruri, chiar şi perioada în care a trăit fiind învăluită în mister. Cei mai mulţi autori îl plasează în timp cam cu 400 de ani înainte de Hristos deşi există unii care împing această perioadă mult înapoi.

Este cel mai vechi text cunoscut cu privire la yoga şi este considerat a fi prima sistematizare scrisă a sistemului filozofic yoghin, tradiţie care cel puţin până l-a el a cunoscut mai mult o transmitere orală.

Yoga Inimii Spirituale nu este o formă nouă de yoga ci este o expresie vie a experienţei Sinelui, a lui ātman, dobândită prin intermediul tehnicilor yoghine. Prin urmare ceea ce cuprinde esenţializat Yoga Sūtra poate fi înţeles şi din perspectiva acestei experienţe personale născută din practica spirituală. Cele două aspecte ale vieţii spirituale, acţiunea născătoare de experienţă şi cunoaşterea oferită de tradiţie se susţin şi se întăresc una pe cealaltă. Expansiunea câmpului conştiinţei dublată de experienţa centrului, a Inimii, este posibilă printr-un antrenament constant al conştiinţei de sine, al experienţei ”martorului” care observă cu detaşare evenimentele vieţii, atât cele din corp, de natură fizică, psihică, emoţională ori spirituală, cât şi cele din afara acestuia. Pe măsură ce se adânceşte percepţia substratului conştiinţei, acel freamăt inefabil al Inimii, distincţia dintre interior şi exterior slăbeşte locul ei fiind luat gradat de percepţia unităţii. Acest proces este însă însoţit de o serie întreagă de fenomene care îşi găsesc locul în sistematizarea făcută de Patañjali după cum se va vedea în continuare.

Voi începe prezentarea sūtra-elor oferind mai întâi varianta sanscrită în scrierea devanāgarī, apoi transliterarea în caractere latine folosind diacriticele specifice, apoi traducerea fiecărui cuvânt în parte şi în cele din urmă o traducere a textului sūtra-ei. Voi păstra această structură pentru a permite, prin înţelegerea fiecărui cuvânt în parte, posibilitatea de a surprinde mai bine înţelesul fiecărui aforism şi pentru ca fiecare să îşi poată face chiar şi o traducere proprie a fiecărei sūtra, conform experienţelor şi trăirilor lui interioare. Nu voi intra însă în detaliile limbii sanscrite, legate de pronunţie ori de gramatică, rolul acestei prezentări limitându-se la oferirea unei baze teoretice practicii yoghine.

La sfârşitul fiecărei sūtre va fi şi comentariul lui Vyasa, unul dintre cele mai vechi şi mai apreciate comentarii. Din păcate, din cauza insuficientei mele cunoaşteri a limbii sanscrite, nu mă pot aventura la o traducere directă şi voi folosi două din traducerile făcute în engleză. Prima versiune este a lui Pandit Usharbudh Arya şi cea de a doua a lui Bangali Baba. Îmi cer anticipat iertare pentru stângăciile care vor decurge de aici.

Teodor Sebastian

Hridaya Yoga în România

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Simona Trandafir

Hridaya Yoga este Yoga Inimii Spirituale. Este yoga pentru sufletul tău; o cale spre tine însuți, pornind de la tine însuți. Întotdeauna realizările tale s-au împlinit pentru că ai facut totul din inimă. Adevărata viață o trăiești când pui inima ta în miezul oricărei activități și când visele-ți palpită în ritmul inimii. Doar atunci simți că drumurile ți se deschid și nu mai ai obstacole. Cursul vieții pare dulce și plin de promisiuni și vezi că fericirea este aproape. Astfel este hridaya yoga – o cale de la Inima ta spre Inima ta.

Yoga în Romania trebuie să aibă un caracter aparte, legat de specificitatea acestui popor. Romanii știu să trăiască din plin și în ceea ce fac, Inima le este cel mai des călăuză. Căldura sufletelor celor de aici, iubirea cu care știu să te înconjoare vine din adâncul frumos al ființei lor. De aceea, o cale spirituală care are ca centru Inima și ca țel – Inima este firească în Romania. Modalitățile folosite sunt în principal meditative, dar includ și lucrul cu corpul fizic ce ne susține viața pe Pământ.

Tema principală a meditațiilor este descoperirea Inimii. Ne reamintim de ea și ne propunem să îi redăm adevărata valoare de sursă și centru al vieții noastre. Ce ar putea fi mai cuprinzător? Inima ta poate primi în ea totul, poate exprima fericirea, blândețea, frumusețea, forța și nemărginirea. Pentru că suntem nelimitați în iubire și în visare. Iar când visul devine o expresie a realității, deja ești în Inima ta.

Simona Trandafir

Aspecte referitoare la atitudinea interioară ideală pe care trebuie să o aibă vindecătorul

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Liviu Gheorghe

În fiecare din noi există Arhetipul Vindecătorului Divin. Acest Vindecător Divin este adevăratul vindecător din toate fiinţele, şi nu un anumit om. Pentru a ne vindeca pe noi sau pe alţii trebuie să urmărim să ne cunoaştem chiar pe noi înşine cât mai profund şi astfel vom putea manifesta chiar noi harul puterii tămăduitoare.

Dacă în trecut şi până în momentul prezent oamenii aflaţi în suferinţă au făcut şi continuă să facă apel la un intermediar, care din exterior acţiona în vederea restabilirii echilibrului perturbat şi redării sănătăţii, noua ştiinţă a vindecării îşi propune să fundamenteze, pe baza unor principii universal valabile, modalitatea cea mai eficientă care să conducă la scopul propus, care îl reprezintă în esenţă tămăduirea spirituală.

În acest sens, ştiinţa vindecării spirituale presupune întotdeauna participarea directă, sistematică, chiar a celui bolnav, care este învăţat gradat să deprindă modalităţile eficiente de autotratament şi în acelaşi timp să-şi construiască, pe baza principiilor adevărului, binelui şi armoniei, o nouă stare interioară mult superioară.

În aceasta constă, de fapt, şi diferenţa esenţială între cele două modalităţi de tratament. În această direcţie, rolul major îi revine acum măiestriei terapeutului, care utilizând o serie întreagă de modalităţi ce ţin de latura fiziologică, psihică, mentală şi spirituală, reuşeşte să trezească acele resurse potenţiale, infinite, ale oricărei fiinţe, chiar aflată în suferinţă, pe care să le mobilizeze pentru vindecarea deplină.

Pacientului îi revine, la rândul său, ca o datorie, crearea atitudinii de participare directă, înţeleasă ca o necesitate fundamentală, căreia trebuie să-i răspundă, aflat acum în al 12-lea ceas şi fiind adeseori ultima şansă pe care această existenţă i-o oferă.

Aflându-se în această ipostază, şi înţelegându-şi rolurile pe care şi le-au asumat, terapeutul – de a deveni un instrument perfect care poate canaliza resursele celui bolnav, şi cel aflat în suferinţă – de a-şi mobiliza toate resursele în aceeaşi direcţie, cei doi se pot apropia conlucrând şi interferând prin mai multe rezonanţe, în vederea atingerii scopului propus.

Pentru a se concretiza ca stare tot ce s-a menţionat aici, trebuie să ne reamintim cele două principii fundamentale:

1.principiul consacrării şi integrării armonioase a tuturor gândurilor şi acţiunilor şi

2.principiul rezonanţei.

Înaintea oricărui contact cu un pacient, ne interiorizăm câteva minute, consacrând toate gândurile şi faptele de ajutorare pe care le vom realiza pentru acel bolnav, precum şi fructele acţiunii noastre lui Dumnezeu, simțit ca esența ființei noastre. Îl implorăm sincer să ne răspundă printr-o stare interioară model, de forţă, linişte, armonie, înălţare, şi Îl rugăm de asemenea apoi, să îl ajute pe acei om, prin noi. Vom urmări să ne dăruim ca un instrument cât mai bun şi mai pur în mâinile lui Dumnezeu, care prin noi îşi va manifesta graţia în vindecarea bolnavului. Starea de dăruire către Divin, starea de releu perfect, va fi menţinută pe întreaga durată a lucrului cu pacienţii şi cât mai mult timp cu putinţă în restul timpului, ca o continuă trăire transfiguratoare. Vom realiza astfel rezonanţa între noi şi infinita Forţă Divină Binefăcătoare, care ne va inspira, ghida şi umple de energii benefice. În finalul întâlnirii cu pacientul, ne vom interioriza din nou, pentru a îngenunchea lăuntric, plini de recunoştinţă către Dumnezeu, Cel Mereu Bun şi plin de compasiune.

În timp ce lucrăm sau discutăm cu bolnavul, vom urmări să invocăm continuu un flux de lumină alb strălucitoare care coboară asupra lui, purificându-l şi însănătoşindu-l.

Este foarte importantă, de asemenea, transfigurarea pacientului. Vom evoca în omul din faţa noastră calităţile fundamentale care îl pot readuce într-o stare de perfectă armonie, îl vom ajuta ca la rândul său să îşi redescopere acele virtuţi sufleteşti, pe care manifestându-le va fi ajutat să îşi refacă starea de echilibru lăuntric.

Pacientul va fi ajutat să renunţe la atitudinea de “om bolnav” şi la toate comportamentele care îi întreţin starea de boală (frică, lamentare, pesimism, neîncredere, suspiciune, răutate, egoism, vicii, manii obsesive, nelinişte, angoasă etc), care reprezintă de fapt rezonanţe cu energii negative profund perturbatoare.

Indiferent de rezultatele obţinute în timp, atitudinea interioară a terapeutului nu trebuie să se modifice, printr-o implicare egotică sau pierderea încrederii, a siguranţei, a optimismului. El trebuie să fie consecvent în manifestarea continuă a energiilor armonizante, perfect detaşat şi plin de înţelepciune şi compasiune.

El nu trebuie să fie deviat în ceea ce priveşte manifestarea acestor aspecte, cunoscând faptul că adeseori pot să apară reacţii subiective ale pacientului, tentaţii ale acestuia de a întrerupe tratamentul sau de a solicita mereu altceva. Acestea reprezintă, de cele mai multe ori, blocaje karmice specifice bolnavului. Este posibil ca la o primă şedinţă cu el să apară rezultate deosebite, dar ulterior, acesta să le nege sau să întrerupă tratamentul. Sunt situaţiile rare ale acelor oameni cărora deocamdată nu le este permisă, din punct de vedere karmic, vindecarea.

În alte situaţii, anumite rezultate sau reacţii la tratament par a se lăsa aşteptate. Dar nici acum nu trebuie să fim neliniştiţi, căci adeseori cumulul cantitativ conduce la saltul calitativ şi după un anumit timp se înregistrează veritabile salturi în vindecarea bolnavului.

Toţi marii vindecători care au acţionat într-o perfectă armonie cu legile firii au arătat oamenilor importanţa atingerii unei viziuni globale a bolnavului. Cunoscând principiul reflexiei, prin care întotdeauna Totul se reflectă în parte şi partea se reflectă în Tot, în mod analogic, ei tratează atât corpul, cât şi sufletul. În această direcţie, Zamolxe afirma că: “după cum nu trebuie să încercăm a ne îngriji ochii fără să ţinem deloc seama de cap, tot astfel nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp şi, în mod asemănător, având în vedere acest adevăr trebuie să-i dăm totdeauna o potrivită îngrijire trupului dimpreună cu sufletul. Probabil acesta este motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc tainele întregului pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă, iar dacă partea tulburată va fi vindecată, întregul va fi din nou armonios aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp plin de vigoare, bun la suflet şi fericit.”

În acest sens, tratamentul natural al oricărei afecţiuni urmăreşte înlăturarea cauzelor fundamentale care determină condiţiile apariţiei bolii. Este tratată fiinţa şi nu boala, urmărindu-se rearmonizarea ei pe toate planurile. Se va acţiona simultan asupra nivelurilor profunde, mentale, sufleteşti, cât şi asupra suferinţelor corpului fizic.

În esenţă, orice suferinţă îi este dată omului pentru a-l retrezi la o viaţă adevărată, pentru a-l orienta către inima sa. De aceea, pacientul trebuie să înţeleagă că adevăratul scop pe care îl urmăreşte este transformarea spirituală, trezirea conștiinței inimii spirituale şi toate celelalte rezultate, implicit starea de sănătate, vor apărea de la sine. .

Știinţa vindecării spirituale oferă o modalitate prin care omul bolnav să poată ieşi din suferinţă. Această cale implică întotdeauna ca prin participare directă şi efort conştient, pacientul să devină capabil să se autocunoască şi să se înţeleagă pe sine, reapropiindu-se astfel de esenţa sa profundă.

Toate vindecările aparent miraculoase se fundamentează pe acest proces al regăsirii de sine. Când bolnavul ajunge să trăiască o stare caracterizată de dorinţa puternică de a face tot ceea ce îi stă în putere pentru a se vindeca, precum un înecat doreşte o gură de aer, se poate spune că vindecarea este aproape. Purtat de o fervoare şi aspiraţie puternică de a redeveni armonios şi sănătos, pentru Dumnezeu el este atunci dispus să renunţe la multe dintre obişnuinţele sale vechi, orientându-se acum, cu toată încrederea, pe calea transformării sale binefăcătoare.

Modalitatea naturală de vindecare presupune întotdeauna reîntoarcerea la adevărata natură a fiinţei noastre. Când o fiinţă este bolnavă, este ştiut faptul că ea este închisă, pesimistă; şi relaţiile ei cu Universul exprimă o stare de dizarmonie. Este ca un organism care devine secătuit, lipsit de vitalitate, închistat şi incapabil de a mai rezona cu focarele de energie binefăcătoare din acest univers, adeseori ajungându-se ca prin inerţie şi stagnare în boală, bolnavul să asiste la procesul sinuciderii sale lente. Afirmarea vieţii, în urma procesului de deschidere sufletească, de împăcare şi de regăsire de sine, determină din nou stări de rezonanţă din ce în ce mai ample cu toate acele surse focar de putere, forţă, sănătate, regeneratoare, existente în Univers. Propria natură interioară asimilează din nou, din ce în ce mai profund, natura exterioară şi astfel principiul vieţii şi energiile ei specifice se retrezesc reîmprospătate, determinând reapariţia stării de armonie şi sănătate.

Respectând principiul non-violenţei, vindecătorul va urmări combinarea armonioasă a mai multor metode naturale de vindecare, care, susţinute sistematic şi intensiv o perioadă adecvată de timp, vor determina în starea pacientului o schimbare fundamentală, resimţită pe toate planurile – fizic, psihic, mental şi spiritual. Aceste modalităţi de vindecare şi remedii naturiste, din punctul de vedere al efectelor generate în fiinţa bolnavului, se potenţează reciproc şi determină, într-un timp scurt, un salt energetic, care permite încă din faza iniţială a tratamentului trecerea la o nouă stare interioară, care conferă încredere şi amplifică dorinţa bolnavului de a intensifica eforturile depuse de el în vederea vindecării.

În căutarea fericirii

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Veronica Godeanu

„Fericirea este scopul vieţii; când fericirea dispare, existenţa rămâne un experiment nebunesc şi lamentabil.” (George Santayana, Micile eseuri)

De ce suferim?

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Și în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea, oricâtă plăcere ai trăi, simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Eterna beatitudine

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a fi conștienți că sunt lipsiți de iubire, încredere, optimism, entuziasm. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

“Pentru fiecare om există un drum spre fericire: acela pe care este chemat să meargă. Cei mai mulţi nu îl găsesc. Cei înţelepţi continuă să îl caute până la moarte. Cei ignoranţi se trântesc la pământ şi plâng că sunt nenorociţi.” Nicolae Iorga

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţelor senzoriale determinate de dorinţa de satisfacție personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a Inimii Spirituale.

“Fericirea adevărată este ca lumina: corpurile care strălucesc mai puternic nu opresc lumina pentru ele, ci o împart cu mai multă dărnicie celor din jurul lor.” (Panait Cerna)