Categorie: Tehnici de meditaţie

Dharana – Concentrarea

meditatie-pe-stanca-deasupra-apei

Un alt element necesar practicii meditației și a yogăi în general îl reprezintă concentrarea, capacitatea de a păstra atenția focalizată asupra unui obiect (fie că este ceva concret, fizic, fie că este o idee, o experiență, o emoție etc.). Tendința obișnuită a minții este să sară de la un obiect la altul asemeni unei maimuțe, metafora obișnuită în textele yoghine. Maimuța din metaforă trece de la o creangă la alta ”agățându-se” de următoarea înainte de a da drumul precedentei. La fel și mintea noastră trece de la o idee la alta prin același proces de ”agățare”. De exemplu, mergem pe stradă și vedem pe cineva care mănâncă. Poate ne este poftă ori ne aducem aminte că ne este foame. Începem să ne gândim ce avem de mâncare acasă și care este starea frigiderului nostru. Ne amintim ce am mâncat ultima dată și poate ne simțim puțin vinovați că am avea câteva kilograme în plus. Ne gândim apoi că ar fi bine să mai facem câteva exerciții fizice pentru a slăbi. Ne-am putea aminti chiar de yoga, care nu implică chiar atât de mult efort. Și așa mai departe. Este doar o direcție în care mintea noastră a luat-o. Ar fi putut după ce a văzut persoana care mănâncă să înceapă să caute din ochi patiseria preferată. După care să se gândească la banii pe care îi are prin buzunare. Apoi la salariul care pare să ajungă la limită pentru toate cheltuielile, la problemele cu care se confruntă orice firmă în perioada de criză. Apoi la guvernanții care par să nu știe cum să redreseze economia. Și așa mai departe.
După cum vedeți un gând conduce la un altul și de multe ori ajungem foarte departe de ideea de la care pornisem inițial. Concentrarea reprezintă un proces, un efort chiar, prin care păstrăm mintea prezentă asupra ideii inițiale, efort care seamănă adesea cu ceea ce face un cioban pentru a-și păstra turma compactă. Ori de câte ori o oaie-gând se îndepărtează de turma-obiectul meditației, este necesară o acțiune pentru a o readuce la direcția cea bună. Simplificând foarte mult, aceasta ar fi concentrarea.
Termenul sanscrit dhāraṇā se referă în yoga la concentrarea minții, la fixarea ei obținută prin ekāgrata (focalizarea gândirii într-un singur punct). Cuvântul se mai referă și la memorie și capacitatea de a memora, la acțiunea de a susține sau de a menține (în cazul minții fiind vorba de atenția susținută sau menținută un anumit timp). În aṣṭāṅgayoga lui Patañjali este cea de a șasea etapă, care urmează interiorizării din faza de pratyāhāra.
Dhāraṇā reprezintă primul pas spre meditația cu obiect, chiar dacă ”obiectul” este Sinele, ātman. În acest prim pas există încă o conștiință duală în care rămâne foarte clară separarea obiect-subiect și cunoașterea care le leagă. Cel care se concentrează știe că își focalizează mintea spre ceva anume, este atent la obiectul concentrării și în același timp conștient de el însuși. În etapa următoare, meditația, dualitatea se restrânge, există conștiința propriei persoane și conștiința obiectului meditației, dar nu mai există conștiența acțiunii care le leagă. În samādhi apare unificarea subiect-obiect și dualitatea se estompează gradat.
Concentrarea implică un efort de a centra gândirea pe obiectul ales, chiar dacă la început acest lucru nu implică o minte liniștită, existând diverse gânduri referitoare la obiect. Dacă vă concentrați la un măr, de exemplu, la început mintea va fi ocupată cu gânduri referitoare la măr. Ce culoare are, dacă miroase, textura, gustul. Pot să apară amintiri referitoare la măr sau dorința de a-l mânca. Gândurile apoi pot să pornească spre alte aspecte ale propriei vieți (mâncați mere la bunica și de aici nostalgia copilăriei) și tocmai de aceea este nevoie de un efort de a readuce mintea la obiectul concentrării. Scopul concentrării este să liniștească gradat mintea reducând agitația și multitudinea gândurilor. Gradat doar imaginea mentală a obiectului concentrării va rămâne în minte, spunându-se despre ea că ”a luat forma obiectului”.
În cartea sa numită ”Laya Yoga”, Goswami arată că dhāraṇā depinde de procesele anterioare, de canalizarea lăuntrică a prāṇa-ei și de interiorizarea funcțiilor senzoriale, pratyāhāra. În această situație, concentrarea se manifestă ca o energie lăuntrică, energie care ajunge să se exprime sub forma puterii de a focaliza mintea într-un singur punct pentru o durată suficient de mare.
În Yoga Sūtra, dhāraṇā e definită foarte simplu în prima sūtra din capitolul 3, despre puterile oculte (siddhi):

”Fixarea minții într-un singur loc se numește dhāraṇā.”

Puteți însă constata că mintea este mereu în mișcare și cel puțin la început, singurul lucru care se poate face este să se limiteze această mișcare la obiectul concentrării. Este ca atunci când citind o carte uitați de tot ce e în jur, dar cu toate acestea sunteți absorbiți de acțiunea din carte. Mintea este concentrată, dar încă în mișcare.
Yoga, așa cum e definită de Patañjali, înseamnă încetarea acestor mișcări, atingerea liniștii. Începutul, reprezentat de concentrare, urmărește diminuarea gândurilor și limitarea lor sau ”legarea” lor (termenul tradus ca fixare se poate traduce și ca ”legare”) de un singur obiect.
În Svetasvatara Upaniṣad se oferă o imagine foarte plastică a concentrării:

”II.8. Cel înțelept își va ține corpul nemișcat, cu cele trei părți superioare drepte (pieptul, gâtul și capul), își va orienta simțurile cu ajutorul minții spre Inimă și cu ajutorul vasului lui Brahman (mantra aum) va traversa râurile înspăimântătoare ale lumii.
II.9. Păstrând prāṇa în corp, rămânând nemișcat, respirând ușor pe nări, yoghinul își va controla mintea imperturbabil la fel cum un vizitiu își strunește caii nărăvași.”

Amritanada Upaniṣad definește și ea dhāraṇā în termenii următori:
”Se numește dhāraṇā când omul înțelept își privește mintea ca fiind saṃkalpa (dorința de acțiune, fructul sacrificiului) și o dizolvă în ātman, contemplându-l numai și numai pe ātman.”
În Yoga Inimii Spirituale, obiectul concentrării este Sinele și locul în care vă focalizați este pieptul. Prin urmare mintea, de la care pornește concentrarea și mai apoi meditația, va fi fixată în locul pe care spontan îl indicați ca fiind ”eu” (atunci când arătați cu degetul spre voi înșivă), în mijlocul pieptului ușor în dreapta. De aici, folosind introspecția prin întrebarea ”Cine sunt eu?” va trebui să păstrați mintea ”legată” de Sine, de Inima Spirituală, de ātman. De altfel aceasta este viziunea tradițională asupra concentrării, ea fiind capacitatea de a-l vedea pe brahman (care este tot una cu ātman) în toate lucrurile.
În Tejobindu Upaniṣad se spune:

”35. Văzându-l pe brahman oriunde se duce mintea, dhāraṇā este starea în care yoghinul rămâne doar cu gândul: ”Eu sunt doar brahman”.

Iar Aparokshaanubhuti continuă și ea aceeași idee:

”122. Liniștea minții prin cunoașterea lui brahmani oriunde se duce mintea este cunoscută ca suprema dhāraṇā.”

Există de asemenea o strânsă legătură între respirație și minte, controlul respirației ajutând la controlul minții. Retenția suflului este unul dintre momentele favorabile concentrării.
Iată ce se spune în Haṭha Yoga Pradipika:

”Cel care își controlează respirația, își controlează și mintea, iar cel care își controlează mintea își controlează și respirația.
Există două cauze pentru agitația minții: vāsanā (dorințele, tendințele subconștiente) și respirația (prāṇa). Controlând una, le controlezi pe amândouă.
Respirația devine superficială când mintea devine concentrată și mintea devine absorbită când respirația este oprită.
Mintea și respirația sunt unite ca laptele și apa și fiecare sunt egale în acțiunile lor. Mintea își începe activitatea când există respirație și respirația își începe activitatea când există gânduri.”

Śāṇḍilya upaniṣad indică trei feluri de concentrare:

”Khanḍa IX. Urmează dhāraṇā care este de trei feluri: fixarea minții în ātman, fixarea minții în vidul lui daharākāśa (vidul Inimii numit uneori și hṛtākāśa, spațiul inimii), contemplarea celor cinci brahmani (Brahma, Viṣṇu, Rudra, Īśvara și Sadāśiva) în cele cinci elemente (pământul, apa, focul, aerul și eterul).”

Se poate vedea aici o ordine în care poate fi dezvoltată concentrarea, pornind de la aspectele mai grosiere, mai palpabile (cele cinci elemente), urmând apoi concentrarea în vidul Inimii și în cele din urmă fixarea minții în ātman. De altfel concentrarea asupra celor cinci elemente (tattva în sanscrită) este o practică tradițională. Iată cum sunt descrise în Gheranda Samhita cele cinci dhāraṇā mudrā:

”68. După ce a fost explicată Śhambhavī, ascultă acum cele cinci dhāraṇā. Învățând aceste dhāraṇā, ce nu poate fi realizat în această lume?”
69. Prin acestea, prin corpul uman, se poate vizita iar și iar Svarga-loka (tărâmul zeilor), yoghinul poate merge oriunde vrea, la fel de repede ca gândul, el poate merge prin ceruri. Aceste cinci dhāraṇā sunt: pārthivi (pământească), āmbhasi (lichidă), vāyavī (aeriană), āgneyī (arzătoare) și ākāsī (eterică).”

Concentrarea implică folosirea atenției, o însușire a minții de a își orienta gândurile, percepțiile într-o anumită direcție. Orientarea susținută a atenției asupra unui obiect, păstrarea acestuia în câmpul mental o perioadă mai lungă de timp este practic ceea ce se întâmplă atunci când se realizează concentrarea. În mod obișnuit, atenția este distribuită la diversele lucruri care au loc în jur și este atrasă rând pe rând de acestea. Fiecare eveniment tinde să distragă mintea de la ceea ce făcea până atunci și de aici nevoia interiorizării, a realizării etapei precedente a retragerii simțurilor înainte de a reuși dhāraṇā.
Această atenție susținută, în care timpul este factorul esențial, reprezintă și modul în care poate fi dezvoltată puterea de concentrare.

Alte aspecte cu privire la concentrarea mentală în yoga sunt prezentate și în videoclipurile următoare:

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) -p1

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) -p2

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p3

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p4

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p5

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p6

Tehnici de transformare: Concentrarea mintii asupra Inimii

Postura de meditaţie (II)

Asana

În occident yoga este sugerată adesea prin postura de meditaţie, cu picioarele încrucişate, cu mâinile realizând anumite gesturi (mudra), cu ochii închiși și fața senină. Chiar dacă sunt greu de practicat la început (pentru o perioadă suficient de mare de timp), posturile de meditație sunt eficiente pentru liniștirea minții și interiorizare. Există mai multe asana (āsana) clasice de meditație și în cele ce urmează le vom prezenta într-o ordine aproximativă a ușurinței cu care pot fi realizate. Se recomandă să folosim o pernă de meditație care să ne ajute să menținem curburile naturale ale spatelui, însă e bine să avem la îndemână și câteva perne mai mici de care să ne ajutăm. În timp, fiecare își poate alege postura favorită sau chiar 2-3 pe care le poate schimba atunci când practică meditația o perioadă mai lungă de timp. În cazul în care aceste posturi sunt prea dificile putem folosi un scaun, cel mai bine fără spătar pentru a nu fi tentați să ne sprijinim.

Majoritatea acestor posturi implică încrucișarea picioarelor. Este bine să înțelegem că articulația genunchiului este asemenea unei balamale şi din acest motiv a forţa piciorul să se rotească din genunchi nu este deloc o idee bună putând conduce la dureri sau chiar accidentări. Mobilitatea în cazul acestor posturi trebuie să provină din articulația coxo-femurală, articulație mai mobilă, care permite aceste rotații. Prin urmare, dacă vrem să reușim să facem aceste posturi și să rămânem în ele confortabil perioade mai lungi de timp, va trebui să mărim mobilitatea acestei încheieturi (coxo-femurale) și să nu forțăm genunchii.

Postura birmaneză

Este una din cele mai ușoare posturi de meditație și poate fi folosită şi ca o modalitate de a ne relaxa în cazul în care medităm în una din posturile mai dificile. Picioarele sunt îndoite și așezate amândouă cu gleznele pe sol. E bine să stăm pe o pătură suficient de moale încât să nu resimţim prea tare contactul cu solul. În cazul în care genunchii nu ajung pe sol, ne putem folosi de perne pentru a-i sprijini.

Sukhāsana

Mai este numită şi ”postura plăcută” sau ”a sta turceşte”. În general este una din posturile cele mai comode şi de aceea preferată în occident. Cu toate acestea în această postură amorţesc adesea picioarele destul de tare şi trebuie practicată cu grijă. Gamba piciorului este aşezată pe laba piciorului opus, picioarele fiind astfel încrucişate. Şi în cazul acestei posturi ne putem ajuta de perne plasate sub genunchi pentru a-i sprijini şi de un prosop moale pe piciorul aflat în faţă, pe care presiunea va fi mai mare. Mai ales în cazul acestei posturi va trebui să avem grijă ca spatele să fie drept, ea tentând poate mai mult decât celelalte posturi la curbarea coloanei. O pernă aşezată sub şezut va rezolva această problemă.

Svastikāsana

Numele acestei posturi poate că evocă lucruri neplăcute (nazism și război), însă în India svastika este un simbol al prosperităţii, folosit de milenii pe templele de acolo. Cel mai adesea e asociată cu Ganesha, zeul cu cap de elefant al depăşirii tuturor obstacolelor, invocat adesea la începutul acţiunilor, pentru succes. Postura este relativ uşor de realizat, laba fiecărui picior fiind plasată în pliul dintre gamba şi coapsa piciorului opus. Nu îndesaţi prea tare laba piciorului deoarece, deşi la început presiunea dintre gambă şi coapsă poate să nu pară aşa de mare, în timp poate conduce la amorţeală şi la senzaţii neplăcute.

Siddhāsana

”Postura perfectă” e una din cele mai faimoase āsana de meditaţie, fiind inclusă în majoritatea tratatelor yoghine. Specific în acest caz este călcâiul stâng plasat în zona perineului (zona dintre anus si organele sexuale). Şi în cazul acestei posturi e necesară o mică pernă sub fese pentru ca să fie diminuată presiunea pe călcâi. Piciorul drept se aşează cu călcâiul deasupra călcâiului stâng. E important să realizăm cu grijă această postură, deşi ea poate fi menţinută cu ceva mai multă uşurinţă un timp mai lung, zona perineului amorţeşte semnificativ şi se spune că poate da impotenţă (sau mai plastic spus, dorinţa sexuală este sublimată şi yoghinul nu mai simte atracţia faţă de femei, ori de bărbaţi dacă e vorba de o yoghini).

Ardha Padmāsana

Este aşa numita ”jumătate de lotus”, o variantă ceva mai uşoară a faimoasei posturi de mediţatie. Se îndoaie mai întâi un picior, aducându-l cât mai aproape de trunchi şi apoi celălalt picior e plasat pe coapsa opusă. E bine ca zona gleznei să fie cât mai apropiată de o zonă de sprijin, pentru a nu forţa articulaţia. Tensiunea din acea zonă tinde să devindă foarte dureroasă pe măsură ce trece timpul. De asemenea sub genunchiul piciorului aflat deasupra se poate pune o pernă pentru a nu forţa articulaţia genunchiului. Practicată regulat şi alternând piciorul aflat deasupra, ea constituie o bună pregătire pentru realizarea posturii lotusului.

Padmāsana

Postura lotusului e probabil cea mai faimoasă postură de meditaţie şi pe bună dreptate. Modul în care se ”aşează” mintea în această postură este spontan propice liniștirii și focalizării minții. Mintea este mai limpede, mai atentă şi se concentrează mult mai uşor. Totuşi este una din posturile dificile şi pentru mulţi este aproape imposibil să o realizeze. Practic, aşezăm mai întâi laba unui picior pe coapsa opusă şi apoi laba celuilalt picior pe coapsa piciorului opus. Rezultă o postură foarte stabilă şi fermă, care poate fi folosită apoi fie pentru meditaţie fie pentru tehnicile respiratorii fără teama că pierderea conştiinţei corpului fizic (care nu este un leşin ci mai degrabă o ”uitare” a modului în care e aşezat corpul) ar putea conduce la accidente.

Vajrāsana

Postura de diamant e oarecum diferită de restul posturilor prezenteate prin faptul că aici picioarele nu mai sunt încrucişate. Stăm în genunchi cu şezutul plasat între călcâie. Pentru a fi realizată cu mai multă uşurinţă, o pernă plasată sub şezut poate fi de foarte mult ajutor. În cazul acestei posturi spatele se aşează automat aproape în cea mai bună poziţie şi postura poate fi realizată cu uşurinţă (mai ales folosind perna) de majoritatea celor care practică meditaţia. Şi în cazul acestei posturi trebuie să fim atenţi la amorţeala membrelor. În cazul în care apare, o vom realiza cu grijă şi pe perioade mai mici de timp.

Asana, postura de meditație

Cuvântul sanscrit asana (āsana), înseamnă, pe lângă cunoscuta ”postură yoga” și ”un mod de a sta așezat”, ”scaun”, ”ceva pe care să te așezi”. În textele yoghine, inițial āsana se referea la postura de meditație și doar mai târziu a ajuns să se refere la pozițiile mai complexe din hatha yoga (haṭha yoga) atât de cunoscute astăzi.

În tratatul Yoga Sutra a lui Patanjali, asana este descrisă de trei aforisme:

“II.46 Postura este imobilă (fermă) şi confortabilă. (sthira-sukham-āsanam)
II.47 Aceasta se realizează prin dispariţia efortului şi meditaţia asupra infinitului.
II.48 De acum înainte el (yoghinul) nu mai este tulburat de dualităţi.”

Astfel scopul posturii de meditație este atingerea unei trăiri dincolo de dualitate care pornește de la echilibrul dintre relaxare (sukham) și încordare (sthiram) care va fi atins mai întâi în corp, fizic. În acest echilibru, în acel spațiu suspendat între cele două aparente extreme, dispare efortul iar corpul se dizolvă în infinitate.

Coloana vertebrală

Specific posturii de meditație este modul în care este așezată coloana vertebrală, spatele. Deși  poate o postură de meditație clasică este mai dificilă și adesea alegem să stăm pe un scaun, este important să avem coloana vertebrală cât mai dreaptă și perpendiculară pe sol. ”Dreaptă” în cazul acesta nu înseamnă însă ca ea să fie asemenea unui băț ci să urmeze curburile naturale (ca în figură). De asemenea curburile nu este bine să fie accentuate prea mult și aici urmărindu-se echilibrul și poziția sănătoasă a coloanei vertebrale.

Una din principalele greşeli pe care o fac occidentalii care meditează, este să se sprijine cu spatele fie de un perete fie de spătarul unui scaun. În mod evident în aceste cazuri statica coloanei vertebrale este modificată şi cu toate că nu este evident la prima vedere, este influenţată negativ şi mintea. Deși în principiu se poate medita în orice poziție, meditația în sine fiind doar un mod de a exista interior, există o serie de factori care cel puțin la început au o influență semnificativă asupra procesului meditativ.

Pentru toţi cei care au practicat meditaţia suficient de mult timp, apare un moment în care ei încep să simtă nevoia corpului de a se aşeza într-o poziţie care să ajute liniştirea minţii şi fluiditatea energiilor lăuntrice. Atunci orice deviere de la naturalul poziției spatelui e resimțită ca un fel de blocaj și apare tendința de a îndrepta spontan coloana vertebrală.

Multă lume spune că a sta cu spatele drept le produce discomfort și chiar durere, acesta fiind motivul pentru care preferă să se sprijine de un perete. Modul în care stăm însă, este în principal o chestiune de educaţie şi exerciţiu. Așa cum ne-am învăţat să stăm pe scaun în mod greşit, putem învăţa şi să stăm corect. Încă de mici ni se spune că e bine să stăm cu spatele drept, însă atunci cel mai adesea ignorăm aceste sfaturi, mai târziu ajungând să resimţim efectele. Zona lombară se rigidizează într-o poziţie nefirească şi cu toate că nu simţim asta, modul de a gândi şi a fi e influenţat de felul în care stăm.

Cel mai adesea, atunci când încercăm să stăm pe scaun sau într-o postură de meditaţie, zona lombară e cea care capătă o curbură greșită, inversă faţă de poziţia naturală. De obicei aceasta atrage după sine o aplecare în faţă a umerilor şi o poziţie oarecum cocoşată, strânsă în jurul abdomenului şi pelvisului. Pentru a corecta această poziţie, bazinul trebuie basculat în faţă, astfel încât curbura în zona lombară să fie înspre interior şi nu spre exterior. Pentru aceasta, în general, se foloseşte o pernă de meditaţie, ceva care să ne ridice șezutul puţin mai sus, lucru  care va face ca automat bazinul să se rotească puţin în faţă. Dimensiunea pernei, înălţimea la care este ridicat şezutul este un lucru subiectiv, care trebuie determinat de fiecare prin experimente repetate. Ea variază de la caz la caz şi e bine să găsiţi poziţia cea mai bună pentru voi. Ca regulă generală, bazinul este bine să fie puțin mai sus decât genunchii. De asemenea, este important să nu exagerăm aceste curburi. Vom încerca să îndreptăm coloana cât mai mult, fără să accentuăm curburile şi fără să le schimbăm sensul.

Un alt aspect important e să păstrăm verticalitatea. Pentru aceasta vom oscila puţin la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate, căutând poziţia de echilibru între toate aceste puncte. Aceste oscilaţii sau balansări vor fi făcute lent, din articulaţia bazinului, păstrând coloana vertebrală cât mai dreaptă. Ele sunt deplasări relativ mici în jurul punctului de echilibru, care să ne permită să găsim poziţia cea mai bună astfel încât greutatea să cadă direct pe fese, fără să fie nevoie de un efort pentru a menţine verticalitatea.

În timpul meditaţiei e bine să revenim periodic cu atenţia asupra staticii coloanei vertebrale, acesta fiind un mod de a verifica în ce măsură medităm sau doar ne aflăm într-o stare de reverie visătoare. Poziţia în meditaţie păstrează o anumită fermitate care este specifică modului în care mintea există atunci, clară, liniştită, limpede, lucidă. Ori de câte ori mintea începe să viseze, va exista o tendinţă de a schimba statica verticală a coloanei vertebrale, care tinde către o poziţie specifică somnului. Unul din semnele exterioare, pe care le putem observa este, pe lângă căderea bărbiei în piept, modificarea modului în care cel care meditează îşi ţine spatele.

Ca un rezumat:

  • coloana să fie cât mai dreaptă, păstrându-și curburile naturale, fără a le exagera
  • spatele perpendicular pe sol, într-o postură verticală (care să stimuleze atenția) și nu culcată (care să ducă la somn)
  • este bine să folosim o pernă sau o postură care să ne permită să păstrăm în mod relaxat bazinul rotit ușor spre în față, pentru ca zona lombară să își urmeze curbura naturală spre înainte
  • pe parcursul meditației, în special dacă constatăm că mintea nu mai este liniștită, lucidă, clară și prezentă, vom ajusta postura verificând dacă sunt abateri de la condițiile de mai sus.

Cum medităm: O metodă care urmează etapele descrise în Yoga Sutra-ele lui Patanjali

Există multe metode de meditație, adaptate fiecare unui anumit context spiritual sau istoric. Majoritatea au însă la bază câteva principii pe care le regăsim într-o formă sau alta peste tot: liniștea minții, transcenderea dualității, regăsirea propriei naturi, care nu mai este individuală ci universală…

Va fi descris în continuare modul în care puteți medita folosind introspecția prin întrebarea ”Cine sunt eu?” urmând etapele din aṣṭāṅga yoga lui Patanjali. Veți folosi în această căutare o experiență foarte simplă care ține de dualitatea ”subiect-obiect”. În procesul percepției duale există o triadă formată din obiectul de perceput, subiectul cunoscător (”cel care vede”) și cunoașterea, procesul care unește subiectul de obiect. Ori de câte ori reușiți să percepeți ceva, există o diferență, uneori foarte subtilă (atunci când obiectul este mintea, de exemplu), între cel care vede și ceea ce este văzut, între cel care simte și ceea ce este simțit. Cu alte cuvinte dacă percepeți ceva, dacă vedeți, atingeți ceva, nu sunteți acel ceva. Este un proces în trei pași, mai întâi observați acel ”ceva” (corpul de exemplu), apoi deveniți conștienți de faptul că observați acel ceva (că există o cunoaștere îndreptată de la ”cineva” către ”ceva”) și apoi de faptul că există cineva care observă. În acest fel atenția se întoarce de la obiect la subiect într-un proces de detașare față de obiectul percepției.

În cazul exemplului de mai sus, dacă observați corpul, apoi deveniți conștienți de faptul că îl observați și apoi de faptul că există un observator, în acel moment constatați că voi, ca observator nu sunteți corpul, ”obiectul” observat în această situație. Acest proces se va repeta cu experiențe din ce în ce mai subtile până când va veni un moment în care nu veți mai putea face o diferență între ceea ce este observat și observator, moment în care apare experiența existenței pure, a existenței lipsite de atributele cu care ne identificăm de obicei (nume și formă, personalitate, funcție etc.). Fiecare din etapele următoare va trebui să aibă ca fundal acest proces triplu de căutare a Sinelui prin care ne detașăm treptat de corp, respirație, minte, corpuri subtile etc.

De asemenea, spre deosebire de aṣṭāṅga lui Patanjali, aici sunt doar 6 din etapele de acolo (aṣṭā înseamnă 8) pentru că primele două, yama și niyama, deși reprezintă instrucțiuni importante cu privire la pregătirea pentru meditație, nu fac propriu-zis parte din procesul meditativ.

 1. Āsana – postura de meditație

Meditația pornește de la unitatea corp-minte și de aceea poziția corpului va tinde să se reflecte asupra ”poziției” minții. Este bine să aveți o aceeași postură în care meditați (cu mici variații pentru perioadele mai lungi de meditație) pentru ca mintea să se preia sugestia pe care o primește de la corp.

Este importantă nemișcarea pe care să o mențineți perioade cât mai lungi de timp. Chiar și atunci când este nevoie să vă schimbați poziția, o veți face lent și conștient. Este posibil să fie mult mai dificil așa, însă veți păstra conștiența mult mai vie și astfel meditația va continua fără întreruperi prea mari.

Indiferent care este postura pe care o alegeți pentru meditație, există câteva detalii comune la care veți putea reveni periodic în timpul practicii. Ele pot fi reluate atât ca elemente de verificare cât și ca modalități de a stabili mereu un punct de plecare când constatați că mintea v-a zburat în altă parte.

Primul amănunt la care veți reveni este spatele drept. Va exista tendința de a curba spatele ori de câte ori mintea rătăcește. În momentul în care deveniți conștienți de acest lucru, verificați dacă spatele este drept, deschideți pieptul trăgând ușor de umeri înapoi, reluați observarea corpului.

 Patanjali definește āsana ca fiind fermă și plăcută. Echilibrul dintre aceste două extreme este ceea ce veți căuta, chiar și atunci când ”corpul” nu mai este decât o prezență în spațiu. Veți observa că pe măsură ce meditația se adâncește, se va modifica și percepția asupra corpului. Veți pierde gradat senzația de soliditate, de densitate a acestuia, devenind conștienți de structurile mai subtile, ajungând treptat la percepția lui ānandamayakośa, corpul fericirii.

Mai multe despre postură găsiți în articolele despre postura de meditație (1234)

 2. Prāṇayāma – respirația

De la corp vă veți deplasa atenția la respirație. Aceasta are darul de a liniști mintea și de a ne focaliza în interior. La început veți sesiza senzațiile respiratorii, trecerea aerului prin nări, dilatarea și contracția toracelui, deplasarea diafragmei și ușorul masaj abdominal. Aceste senzații concrete, fizice, agață atenția și mențin mintea focalizată.

Veți trece apoi la observarea punctului în care se termină inspirația și din care începe expirația.

Iată ce se spune în Vijñāna Bhairava Tantra (traducerea lui Jaideva Singh):

Sutra 24. Parā devī (Suprema Energie) a cărei natură este visarga (creația) se manifestă neîncetat ascendent (din centrul corpului către dvādaśānta, un punct la 12 degete distanță de nas) sub forma expirației și descendent (din dvādaśānta către centrul corpului) sub forma inspirației. Fiind constant conștienți și focalizați pe cele două locuri de origine (centrul corpului în cazul expirației și dvādaśānta în cazul inspirației) apare plenitudinea (care reprezintă starea de Parāśakti sau natura lui Bhairava).

Sutra 25. După respirația care se naște din interior (expirația care pornește din hṛt, Inima, centrul corpului) există o clipă de suspendare în dvādaśānta și după respirația care se naște din exterior (inspirația care pornește din dvādaśānta) există o clipă de suspendare în Inimă (hṛt, centrul corpului). Dacă îți fixezi mintea constant în aceste două momente de suspendare, vei descoperi că Bhairavī, esența formei lui Bhairava, se manifestă în acele două puncte.

La fel ca în sutra 24 din Vijñāna Bhairava, veți sesiza că acest punct interior se află în zona pieptului, central, ușor în dreapta. Veți descoperi că este locul de proiecție al Inimii Spirituale, acel loc pe care spontan îl indicați când arătați spre propria persoană.

Mergând un pas mai departe, veți sesiza că există un moment de suspendare, de vid, imediat după ce s-a terminat inspirația și chiar înainte de a începe expirația. Prelungiți acest moment la 1-2 secunde și observați cum mintea este absorbită de vidul acestei pauze. Veți percepe și faptul că la sfârșitul expirației și începutul inspirației există de asemenea un moment de suspendare de vid pe care îl veți prelungi la 1-2 secunde. Va fi ca și cum respirația se întâmplă direct în piept, ca și cum inspirați și expirați în Inima Spirituală.

Mai multe despre respirație și liniștirea minții găsiți aici.

 3. Pratyāhāra – interiorizarea

Acesta este momentul interiorizării, momentul retragerii simțurilor în Inimă. Continuând să fiți atenți la acel punct în care se încheie inspirația, în acel moment de pauză dinaintea expirației, veți constata că apare o intensificare a percepției interioare. Este ca și cum puteți simți acel punct interior, ca și cum îl puteți ”atinge”. Inima Spirituală, punctul de proiecție al acesteia în corp, devine o realitate tangibilă, o experiență vie de la care poate începe acum introspecția.

Sau poate să pară ca un spațiu interior în care ați intrat și în care evenimentele exterioare (zgomote, lumini, mirosuri) ajung estompate, ca dintr-o altă lume. Este un spațiu al Inimii numit hṛt akaśa (literal spațiul inimii) în upanishade. Aici poate să înceapă procesul descoperirii de Sine, de la aspectele cele mai grosiere, ale personalității și egoului, până la subtilitatea lui ātman.

Mai multe despre interiorizare găsiți aici.

4. Dharana – concentrarea asupra Sinelui prin întrebarea ”Cine sunt eu?”

În această etapă începeți procesul introspecției. Vă puneți întrebarea ”Cine sunt eu?” având atenția centrată în mijlocul pieptului, în hṛt akaśa (spațiul Inimii), în acel punct pe care l-am descris anterior. Răspunsul va fi o experiență a existenței, o afirmare a lui ”Eu SUNT”, dincolo de minte, de personalitate, de structurile efemere și limitate. La început este un efort mental, mintea pune întrebare, mintea încearcă să experimenteze răspunsul. Veți folosi acel proces triplu de detașare față de ceea ce percepeți și de întoarcere către cel care percepe. Veți trece gradat de la manas, mentalul inferior care ”gândește” realitatea la buddhi, mentalul superior, cel care intuiește și simte realitatea. Prin urmare veți încerca să experimentați, să simțiți această căutare ca pe o realitate vie și nu doar să o gândiți.

Acest efort constant de orientare repetată a proceselor interioare către ”Cine sunt eu?” reprezintă faza de concentrare, dharana. Dacă în atenția voastră vor intra atunci și alte evenimente (vă dor genunchii, auziți zgomote exterioare, vă miroase ceva, vi se face cald sau vi se face frig) supuneți toate aceste evenimente aceluiași proces triplu prin care faceți trecerea de la ceea ce este observat la cel care observă. De exemplu, dacă apare o tensiune în genunchi, deveniți conștienți de prezența ei, apoi de faptul că există ”cineva” care observă ”ceva” și apoi vă întrebați cine este acest ”cineva”. Răspunsul va fi ”eu” și apoi vă veți întreba ”cine sunt eu?” revenind la introspecție. Va trebui însă să încercați să nu folosiți doar mintea și deducția în această căutare ci să treceți către o experiență directă a realității lăuntrice. În cazul tensiunii din genunchi, va trebui să simțiți tensiunea, să vă confruntați cu ea, înainte de a trece la pasul următor.

Odată însă ce acest proces devine o obișnuință, va fi tot mai ușor să-l aplicați în cazul unor percepții mai subtile, legate de gânduri, emoții, energii, eliberându-vă astfel gradat de identificările care înlănțuie percepția de sine.

5. Dhyana – meditația

Veți începe să simțiți de la un moment dat o anumită fluiditate a procesului căutării de Sine, întrebarea și răspunsul tind să se întâmple în același ”loc interior” și apare o intensitate interioară, ca și cum intimitatea experienței capătă o dimensiune energetică. Experiența lui ”Eu Sunt” devine vibratorie și luminoasă, spanda și sphurata. Această vibrație luminoasă se rafinează și se intensifică tot mai mult, devenind atunci realitatea însăși. Momentul de maxim al acestei intensificări marchează trecerea la următoarea etapă.

6. Samādhi – momentul libertății experienței

Acesta este momentul renunțării, momentul în care vă abandonați complet experienței fără să mai ”faceți” nimic. Interior pare să fie ca o dilatare, ca o expansiune sau o topire în spațiul conștiinței pure, o libertate fără limite a experienței. În acest moment dispare ”Eu” și rămâne doar ”Sunt” ca ființare în oceanul nesfârșit al Conștiinței Universale.

Când această experiență tinde să se estompeze, când reapar limitările existenței în corp sau mintea își face din nou simțită prezența, fie să se minuneze de experiență, fie să încerce să o pună în cuvinte-gânduri, vă întoarceți la prima etapă. Vă observați corpul, sau ceea ce simțiți în acel moment ca fiind corpul, adesea acesta fiind o experiență mai subtilă, mai fluidă a limitării formei. Apoi respirația, punctul ei interior de origine, momentul de suspendare dintre inspirație și expirație, experiența acestui punct ca proces de interiorizare a simțurilor, concentrarea pe întrebarea ”Cine sunt eu?”, experiența vibratorie și luminoasă a lui ”Eu sunt” și apoi din nou abandonul în existența pură.

În orice moment mintea se îndepărtează sau experiența devine estompată, reluați procesul de la început, poate ceva mai repede, dacă deja vă aflați într-un stadiu mai profund, poate ceva mai lent dacă mintea este în continuare agitată.

7. Bhava Samādhi – extazul cu ochii deschiși

Ultima etapă o constituie experiența Sinelui cu ochii deschiși, când simțurile nu vor mai fi un obstacol care să vă scoată din realitatea propriei existențe. Aceasta este śāmbhavī mudra, momentul în care ”vedeți” Sinele pretutindeni.

Revenirea din meditație se face deschizând ușor ochii și încercând să păstrați experiența lăuntrică. Veți simți aproape concret atracția pe care simțurile o exercită către exterior și modul în care mintea este ”dusă” în afară de acestea. În timp însă, experiența va rămâne prezentă, ca un fundal pe care toate celelalte evenimente, interioare și exterioare se desfășoară. Este asemănător metaforei cinematografului, expusă de Yogananda în cartea sa ”Autobiografia unui yoghin”. Ecranul alb este Conștiința Sinelui iar filmul proiectat pe ecran evenimentele vieții. Chiar dacă imaginile par reale, atunci când filmul este oprit nu rămâne nimic altceva decât ecranul alb al Conștiinței Pure. În Bhava Samādhi veți păstra conștiența ecranului chiar și atunci când rulează ”filmul vieții”.

Elementele de bază ale meditaţiei

Meditaţia are ca punct de pornire un lucru foarte simplu în aparenţă: o minte liniştită. Indiferent cât de complexă ar fi o tehnică de meditaţie şi cât de promiţătoare ar fi efectele ei, atâta vreme cât mintea nu îşi schimbă modul de funcţionare, atâta vreme cât nu apare această nemişcare a minţii, experienţa meditativă nu poate avea loc. Multă lume pare să ignore acest lucru simplu, această bază pe care meditaţia se clădeşte. Oamenii vor să cunoască dimensiunile mai profunde ale existenţei lor fără să fi realizat lucrurile simple, fără de care accesul la acele profunzimi e foarte dificil, dacă nu imposibil.

De aceea baza meditaţiei o constituie aceste lucruri în aparenţă simple care însă constituie fundaţia pe care apoi se poate clădi o experienţă solidă. Punctul de plecare îl constituie postura, modul în care corpul este aşezat. Yoga a insistat mereu pe legătura care există între corp, respiraţie şi minte. Dacă asupra minţii controlul nostru e limitat  (lucru pe care l-aţi observat probabil atunci când aţi încercat să nu vă gândiţi la ceva sau atunci când aţi vrut să vă păstraţi mintea focalizată doar asupra unui subiect) asupra corpului controlul nostru este ceva mai extins. În timp ce mintea nu o putem lua şi aşeza într-o ”postură” liniştită (cel puţin la început), cu corpul este mult mai uşor să facem acest lucru. E uşor de observat modul în care poziţia corpului e corelată cu starea interioară şi cu gândurile pe care le avem într-un anumit moment. Dacă dăm puţin umerii înapoi şi deschidem puţin pieptul, spontan ajungem să ne simţim mai optimişti şi mai plini de entruziasm. Chiar dacă transformarea e mică sau insuficientă ca să ne modifice complet starea în care ne aflăm într-un anumit moment, putem totuşi să observăm cum există o modificare subtilă în calitatea trăirii interioare, o modificare în direcţia în care mintea e tentată să meargă.

Acelaşi lucru se poate spune despre respiraţie. În cazul ei, modificările sunt poate mai subtile şi e nevoie de mai multă atenţie în a nu tulbura echilibrul şi armonia proceselor lăuntrice, însă mici modificări ale ritmului respirator însoţite de o atenţie şi de o conştienţă anume, pot avea un impact semnificativ asupra calităţii minţii.

Vom încerca în continuare, într-o serie de articole, să descriem aceste elemente simple legate de bazele meditaţiei, elemente uşor de aplicat şi urmărit, care pot avea un efect pozitiv asupra calităţii efortului nostru meditativ. Ele ne vor ajuta să avem un punct de plecare mult mai bun şi mai solid în aventura interioară a cunoaşterii de sine.

Cât să meditez?

Una din întrebările care revin mereu atunci când le vorbesc oamenilor despre meditaţie este: Cât timp ar fi bine să meditez într-o zi? O întrebare legitimă pentru viaţa noastră aglomerată, în care timpul e mereu o resursă prea preţioasă şi greu de găsit. Răspunsul însă nu este unul simplu, ca reţeta pe care o primeşti la medic. Iei o doză de 20 minute meditaţie zilnică şi totul va fi bine.

Mai întâi meditaţia nu este o ştiinţă atât de precisă precum mecanica sau matematica. Ea depinde de mulţi factori interiori ai celui care meditează. Chiar dacă adesea e prezentată ca fiind asemenea unei tehnologii, care dacă este bine aplicata conduce la rezultate sigure, calea către liniştea minţii este ceva foarte personal.

Meditaţia implică o transformare interioară, o transformare care survine în timp şi ca urmare a unei practici regulate. Procesul se aseamănă foarte mult cu antrenamentul unui atlet de performanţă sau, poate şi mai plastic, cu cel al unui dansator. La început înveţi diferitele tehnici, metode, ”trucuri” pe care le aplici aproape mecanic, iar şi iar, până când aproape că devin o obişnuinţă. În acelaşi timp îţi rafinezi conştienţa, acea atenţie şi prezenţă interioară prin care simţi ceea ce eşti clipă de clipă. Liniştea şi claritatea minţii, conştienţa sunt experienţe care se învaţă şi se exersează în acelaşi mod în care zilnic exersăm agitaţia, neliniştea, uitarea…

Transformarea interioară care corespunde experienţei meditative, modul în care suntem şi ne simţim când medităm, nu apare la apăsarea unui buton sau la înghiţirea unei pilule (deşi poate unii ar putea argumenta că anumite substanţe psihotrope ar avea acest efect, ne-am dori să nu depindem de acestea pentru o astfel de experienţă şi transformările produse nu sunt de durată). Cu toate acestea ceea ce se întâmplă atunci e ceva foarte evident, o schimbare clară în calitatea minţii, în calitatea percepţiei interioare care adesea se prelungeşte şi după timpul pe care ni l-am propus pentru meditaţie.

De aceea răspunsul la întrebarea legată de timp ar fi: să meditezi măcar până când meditezi. Asta pentru că tehnica, tehnologia meditativă nu este tot una cu efectul, cu meditaţia însăşi. Simplul fapt ca te aşezi cu picioarele încrucişate şi urmezi indicaţiile unei tehnici anume, nu garantează că imediat vei reuşi să şi meditezi, cu alte cuvinte să ai acea experienţă meditativă. Succesul depinde de foarte mulţi factori. Sunt experienţele de peste zi (sau peste noapte, daca meditam dimineaţa), starea generală (suntem liniştiţi sau deja sau îngrijoraţi de ceva), sănătatea, ce am mâncat (sau nu am mâncat) etc. Însă de obicei, după o perioadă mai mare sau mai mică de timp, ceva se întâmplă, o transformare apare. Şi ar trebui în general să medităm până când simţim acea transformare şi câtva timp după.

Cu toate acestea fiecare îşi are programul propriu şi probabil că adesea nu vom avea suficient timp până când acea alchimie interioară se va manifesta. E mai bine atunci să nu facem nimic?

În cazul transformării interioare, necesare experienţei meditative, fiecare pas îşi are importanţa lui. Chiar şi atunci când mintea refuză să se liniştească, când e inertă şi adormită, când visează câte în lună şi în stele, efortul nostru de a o învăţa un nou fel de a fi aduce cu el experienţa, o experienţă care creşte cu fiecare perioadă de timp dedicată meditaţiei. Din această perspectivă, nu există reuşită sau nereuşită în meditaţie, există doar paşi pe drumul care duce la un nou mod de a fi. De aceea pentru noi e important să repetăm această încercare zi de zi, cât mai regulat cu putinţă.

Aşa că la întrebarea: Cât să meditez? răspunsul este: Oricât, depinde doar de tine, însă să fie ceva regulat, zilnic. Este adevărat că atunci când stai mai mult în meditaţie, posibilitatea ca ceva pozitiv să apară este mai mare. Din persepectiva mea un minim este 20 minute pentru o meditatie, pentru maxim nefiind o limită. Pentru tine, cel care citeşti aceste rânduri, este un lucru pe care să-l descoperi practicând.

Theme: Overlay by Kaira