Categorie: Yoga

Ahimsa – non-violența

Cuvântul sanscrit ahiṃsā înseamnă a nu face rău, a respecta viaţa, a nu te opune răului prin violenţă. Este o negare a lui hiṃsā care înseamnă a face rău, a fi violent, a răni, a omorî. Ea poate fi considerată fundamentul unei vieţi spirituale. Nu este doar un imperativ de a nu face rău sau a nu ucide; ea implică să nu faci rău prin acţiuni, gânduri, cuvinte, nici unei fiinţe. Şi în primul rând este o chemare spre iubire.
Filozofia yoga vorbeşte despre viaţa care se manifestă în mod egal atât în furnică cât şi în om. Ea trebuie să fie respectată şi protejată. Nici unul dintre noi nu a creat o fiinţă, nici unul dintre noi nu ar trebui să participe la omorârea vreunei alte fiinţe.
O viaţă, spun yoghinii este egală cu oricare altă viaţă, recunoscând prin aceasta forţa divină a vieţii care susţine totul. A iubi toate fiinţele, natura întreagă, este ca un omagiu adus Inimii Spirituale.
Respectând ahiṃsā îţi respecţi Sinele.
Iyengar afirmă:
”Violenţa se naşte din teamă, slăbiciune, ignoranţă sau nelinişte. Pentru a o stăpâni este necesar ca fiinţa să se elibereze de teamă. Pentru a obţine această eliberare, este nevoie de o nouă atitudine în faţa vieţii şi o reorientare a minţii. Violenţa scade în mod necesar atunci când oamenii învaţă să-şi bazeze credinţa pe realitate şi cercetări mai degrabă decât pe ignoranţă şi presupuneri.
Non-violenţa yoghinului nu înseamnă că el este pasiv faţă de rău sau că nu trebuie să intervină în cursul anumitor evenimente care iau o turnură negativă. În aceste cazuri, yoghinul se opune răului din omul care face rău, dar nu persoanei însăşi. El recomandă căinţa şi îndreptarea, nu pedeapsa pentru un rău făcut. Opoziţia faţă de rău şi dragostea pentru cel care-l comite pot coexista. Opoziţia fără dragoste duce la violenţă. Pe de altă parte, a-l iubi pe cel care face rău fără a te opune răului din el este nebunie şi duce la nefericire. Un adevărat susţinător al lui ahiṃsā îşi iubeşte adversarul.
Pentru a se desăvârşi în practica lui ahiṃsā (non-violenţa), yoghinul trebuie să urmărească să se elibereze de teamă şi de supărare, reducând gradat, din ce în ce mai mult, aceste trăiri negative în fiinţa sa. Numai fiinţele foarte pure sunt complet eliberate de teamă şi supărare. În textele yoghine, se folosesc termenii de abhaya pentru lipsa de teamă şi akrodha pentru lipsa de mânie.
Yoghinului nu-i este teamă de nimeni şi nimeni nu trebuie să se teamă de el. Teama cuprinde un om şi îl paralizează. El este speriat şi că ar putea pierde mijloacele de existenţă, bogăţia sau reputaţia; cea mai mare teamă este aceea de moarte. Yoghinul ştie însă că el este diferit de trupul său, care este un lăcaş temporar pentru Spiritul său. Cu toate că trupul său este supus bolii, vârstei, decăderii şi morţii, Spiritul său este etern şi rămâne neatins. Pentru un yoghin, moartea nu este un sfârşit, ci trecerea într-o altă dimensiune a existenţei. Deoarece el percepe unitatea esenţială a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, yoghinul nu se teme de nici un lucru şi de nici o fiinţă. Deoarece inima şi mintea yoghinului sunt purificate prin practica spirituală, el este o sursă de armonie pentru toţi cei din jur şi de aceea nimeni nu are de ce să se teamă de el.
Yoghinul îşi dedică trupul, mintea şi întreaga viaţă căutării Divinului. Prin urmare, deoarece el şi-a legat întreaga fiinţă de Divin, de cine sau de ce ar putea să se mai teamă?
Respectarea non-violenţei (ahiṃsā) are drept efect dezrădăcinarea sentimentelor de ostilitate faţă de orice fiinţă. În preajma aceluia în care non-violenţa a prins rădăcină, toate fiinţele renunţă la ură, antipatie sau duşmănie.”

În Mahābhārata (3.31.76) bunătatea – ānṛśaṃsya se consideră sinonimă cu ahiṃsā.
Ştiinţa modernă a demonstrat în numeroase rânduri efectele pozitive ale unei vieţi lipsită de violenţă asupra sănătăţii, asupra psihicului şi minţii. Dar mai mult decât atât, ahiṃsā este dorinţa de a trăi prin iubire, prin protejarea vieţii, uniunea cu tot ceea ce există. Se poate astfel recrea unitatea divină a totului, printr-o viziune care depăşeşte nivelul māya-ei, al diferenţierii şi iluziei şi atinge Inima Spirituală, Sinele.
Ahiṃsā porneşte în yoga de la propria persoană. Toate procedeele sunt făcute fiind bun cu propriul corp, fără a-l forţa sau răni, fără a-l lipsi de mâncare sau somn.
În Bhagavad Gita se spune:
”6.16. Într-adevăr, yoga nu este nici pentru cei care mănâncă prea mult, nici pentru cei care nu mănâncă deloc, nu este nici pentru cei care dorm prea mult, nici pentru cei care stau prea mult treji, o, Arjuna.
6.17. Yoga îndepărtează toată suferinţa din cel care este moderat în a mânca, a se odihni, a lucra, a dormi, a sta treaz.
6.18. O astfel de persoană, liberă de dorinţe şi concentrată doar asupra lui ātman trăieşte în armonie.”
Pentru că în esenţă orice fiinţă vie are şansa de a evolua, până la condiţia de om şi chiar mai departe, viaţa oricărei fiinţe este importantă. Din aceste motive ahiṃsā în yoga implică şi a nu face rău nici unei fiinţe vii, a nu consuma carne, a nu folosi produse animale obţinute prin violenţă sau prin rele tratamente. A nu mânca carne nu este o cerinţă legată doar de sănătate, de faptul că a consuma carne înseamnă a mânca o substanţă intrată în putrefacţie. Vegetarianismul este un imperativ moral, este legat de a nu face rău nici unei fiinţe vii. Asta implică pentru unii a refuza să mănânce nu numai carne dar nici produsele animale (ouă, lactate) obţinute în ferme în care animalele sunt ţinute în condiţii inumane. Cu siguranţă cunoaşteţi condiţiile din fermele de păsări sau cele de vaci, în care suprapopularea şi bolile sunt o problemă constantă.
În jainism se merge chiar mai departe şi unii sfinţi ai acestei tradiţii au inspirat mişcarea ”fructivoră”. Fructivorii nu vor să facă rău nici plantelor şi din acest motiv mănâncă doar fructele, cele care sunt oricum destinate să cadă pe pământ.
Dincolo de aspectele mai extreme, regimul alimentar vegetarian (sau lacto-ovo-vegetarian) este adoptat de yoghini atât din considerentele legate de sănătate cât şi din considerente morale, legate de ahiṃsā.
În timp ce abţinerea de la violenţa fizică este forma cea mai evidentă de ahiṃsā, există forme mai subtile, care implică atitudini lăuntrice orientate spre bunăvoinţă, căldură sufletească, compasiune şi iubire. Este considerată o încălcare a lui ahiṃsā atât vorbirea lipsită de bunătate cât şi gândurile negative, mânia, dispreţul etc. Există de asemenea şi o ahiṃsā indirectă atunci când prin inacţiune se permite comiterea unei violenţe sau atunci când este aprobată violenţa asupra unei alte fiinţe vii.
Din aceste motive, practica lui ahiṃsā este un proces gradat în care mai întâi vă abţineţi de la acţiunile violente, apoi de la vorbirea violentă şi apoi de la gândirea violentă.
Pasul următor însă reprezintă o acţiune afirmativă, în care ahiṃsā devine exprimarea bunătăţii, iubirii şi compasiunii prin gânduri, vorbe şi fapte.
Unul din exemplele cele mai faimoase ale aplicării acestui principiu îl reprezintă Ghandi care prin mişcarea non-violentă pe care a inspirat-o a reuşit să obţină pentru India independenţa faţă de imperiul britanic. Exemplul său a fost apoi preluat de Martin Luther King în Statele Unite, pentru dobândirea de drepturi pentru minoritatea afro-americană şi de Nelson Mandela în Africa de Sud.

Yama și niyama – codul moral și etic al yogăi

Pe orice cale spirituală există un ansamblu de reguli morale şi etice pe baza cărora se construieşte practica. Majoritatea acestora se refera la o atitudine pozitivă, plină de bunătate şi compasiune faţă de universul înconjurător şi faţă de fiinţele din el. Practica lor are un caracter afirmativ și doar simple abțineri ori impuneri constrângătoare. La început însă, până când se produce acea trasformare spirituală mai profundă, ele apar ca fiind niște indicații pentru a duce o viață spirituală armonioasă, indicații pe care vom căuta să le respectăm atât de bine cât putem în acest moment al vieții noastre.

Yama – Regulile interioare de comportament

Yama reprezintă anumite „înfrânări”, „constrângeri” sau „restricţii” privitoare la viaţă şi la relaţia noastră cu mediul şi oamenii din jur. Fiecare din aceste reguli de conduită se referă atât la un mod exterior de a face lucrurile cât şi la controlul gândurilor şi al stărilor lăuntrice pentru a corespunde acestor norme. Modalitatea pe care o indică Patañjali pentru a ajunge la respectarea lui yama şi niyama este ca ori de câte ori în mintea noastră apar gânduri negative, care corespund unor încălcări ale acestor norme, să ne gândim la opusul lor. Dacă ne apar gânduri de mânie să ne gândim la iubire şi bunătate, dacă apare dorinţa de a lua ceva ce nu ne aparţine să ne gândim la darurile pe care le putem face, etc.
Patañjali vorbeşte de 5 astfel de yama, însă în alte tratate tradiţionale (Haṭhayogapradīpikā, Shandilya şi Varāha Upaniṣad) găsim 10 astfel de yama-uri. Le vom prezenta în paralel pentru a avea astfel o imagine mai clară despre ce implică yoga din punctul de vedere al regulilor de viaţă.
Cele 5 yama descrise în Yoga Sūtra sunt următoarele:

a. Ahiṃsā sau non-violenţa
Să nu facem rău nici unei fiinţe vii şi implicit să nu ne facem rău nici nouă. Este iubirea necondiţionată şi plină de respect pentru tot ceea ce există, iubire manifestată în fapte, gânduri, rostiri.

b. Satyā sau adevărul
Rostirea adevărului în orice situaţie, evitând totuşi ca prin aceasta să încălcăm prima regulă, adică să facem rău. Unii o mai descriu şi prin abţinerea de la minciună. Satya este totodată şi recunoaşterea clipă de clipă a Adevărului Divin.

c. Asteya sau a nu fura
Să nu ne însuşim obiecte sau chiar idei care nu ne aparţin (nu în sensul de a nu învăţa ce au spus alţii, ci de a nu prezenta acele idei ca fiind ale tale).

d. Brahmacarya sau controlul energiei sexuale
Păstrarea potenţialului sexual, evitarea pierderii acestuia fie prin abstinenţă activă (adică prin reorientarea energiilor lăuntrice în scopuri spirituale), fie prin continenţă sau actul sexual în care este evitată „descărcarea”.

e. Aparigraha sau lipsa avariţiei
Să nu acumulăm lucruri sau cunoştinţe de care nu avem nevoie şi să nu fim ataşaţi de bunurile materiale.

Cele 10 yama pe care le găsim în alte tratate yoghine sunt:
a. Ahiṃsā sau non-violenţa
b. Satyā sau rostirea adevărului
c. Asteya sau a nu fura
d. Brahmacarya sau controlul energiei sexuale
e. Kṣamā sau răbdarea
Implică trăirea în prezent, aici şi acum, fără aşteptări ori regrete inutile care să ne tulbure mintea. De asemenea, răbdarea de a practica meditaţia până ce efectele sale încep să se manifeste.
f. Dhṛti sau perseverenţa
Este capacitatea de a depăşi obstacolele care stau în calea practicii spirituale, de a merge până la capăt în direcţiile pe care ni le propunem.
g. Dayā sau compasiunea
Implică o manifestare plină de bunătate, iubire şi înţelegere faţă de toate fiinţele.
h. Ārjava sau onestitatea
Înseamnă să fim sinceri şi oneşti, evitând să păcălim sau să înşelăm pe cei din jurul nostru.
i. Mitāhāra sau dieta cumpătată
Implică să evităm să mâncăm prea mult sau prea puţin. De asemenea, să consumăm doar alimente pure.
j. Śauca sau puritatea
Este evitarea producerii şi acumulării impurităţilor în corp, minte şi vorbire (în cadrul clasificării lui Patañjali, śauca este inclusă între cele cinci niyama).

Niyama – Regulile exterioare de comportament

Niyama constituie un set de „discipline” sau „respectări” (observări) lăuntrice care reprezintă aşa numitele „lucruri de făcut” în comparaţie cu yama care sunt „lucrurile de respectat”.
În Yoga Sūtra-ele lui Patañjali sunt descrise doar 5 niyama şi anume:

a. Śauca sau puritatea
Semnifică puritatea acţiunilor, rostirilor şi gândurilor. Integrează totodată şi ansamblul modalităţilor prin care este menţinută puritatea corpului fizic şi a celor subtile.

b. Saṃtoṣa sau starea de mulţumire interioară
Implică să fii mulţumit cu ceea ce ai, cu ceea ce trăieşti în fiecare zi.

c. Tapas sau austeritatea și ardoara practicii
Realizarea cu intensitate a unei practici spirituale asumate. De asemenea se referă şi la creşterea capacităţii de a rezista sau îndura acţiunea contrariilor, a recurge conştient la anumite austerităţi în vederea creşterii capacităţii de auto-control.

d. Svādhyāya sau studiul individual al textelor sacre
Citirea tratatelor tradiționale de yoga, a cărților spirituale, făcând astfel ca mintea să fie îndreptată spre lucrurile care o înalță și o purifică.

e. Iśvarapraṇidhāna sau abandonarea în faţa voinţei divine
Mai este cunoscută și sub forma unei căutări plină de iubire a lui Dumnezeu, reprezentând în Hridaya Yoga însăși procesul cunoașterii de Sine care este în ultimă instanță recunoașterea naturii divine.

Cele zece niyama cuprinse în alte tratate yoga sunt:
a. Hrī: modestia şi regretul pentru greşelile făcute
Aceasta implică să ne recunoaştem cu sinceritate greşelile şi să simţim regretul că le-am săvârşit. Această disciplină reprezintă în fapt o practică a discriminării dintre bine şi rău şi totodată o respingere a ceea ce este negativ printr-o atitudine umilă şi lipsită de orgoliu.
b. Saṃtoṣa: starea de mulţumire interioară
c. Dāna: milostenia
Implică să dăruim fără să aşteptăm o recompensă pentru aceasta.
d. Astikya: încrederea
Să ai încredere în maestrul autentic, în învăţătura pe care o primeşti şi în calea către iluminare.
e. Īśvarapūjana: adorarea lui Dumnezeu
Este trăirea devoţiunii faţă de Dumnezeu prin rugăciune, meditaţie etc.
f. Siddhānta śrāvaṇa: studiul scrierilor sacre
Citirea textelor care cuprind învăţăturile spirituale sau ascultarea unor oameni înţelepţi care le prezintă sau le comentează.
g. Mati: cunoaşterea
Implică dezvoltarea intelectului şi a voinţei.
h. Vrata: legămintele sacre
Îndeplinirea legămintelor religioase sau asumarea şi respectarea în faţa lui Dumnezeu a anumitor legăminte spirituale.
i. Japa: repetarea unei Mantra
j. Tapas: asceză, austeritate.

Dharana – Concentrarea

meditatie-pe-stanca-deasupra-apei

Un alt element necesar practicii meditației și a yogăi în general îl reprezintă concentrarea, capacitatea de a păstra atenția focalizată asupra unui obiect (fie că este ceva concret, fizic, fie că este o idee, o experiență, o emoție etc.). Tendința obișnuită a minții este să sară de la un obiect la altul asemeni unei maimuțe, metafora obișnuită în textele yoghine. Maimuța din metaforă trece de la o creangă la alta ”agățându-se” de următoarea înainte de a da drumul precedentei. La fel și mintea noastră trece de la o idee la alta prin același proces de ”agățare”. De exemplu, mergem pe stradă și vedem pe cineva care mănâncă. Poate ne este poftă ori ne aducem aminte că ne este foame. Începem să ne gândim ce avem de mâncare acasă și care este starea frigiderului nostru. Ne amintim ce am mâncat ultima dată și poate ne simțim puțin vinovați că am avea câteva kilograme în plus. Ne gândim apoi că ar fi bine să mai facem câteva exerciții fizice pentru a slăbi. Ne-am putea aminti chiar de yoga, care nu implică chiar atât de mult efort. Și așa mai departe. Este doar o direcție în care mintea noastră a luat-o. Ar fi putut după ce a văzut persoana care mănâncă să înceapă să caute din ochi patiseria preferată. După care să se gândească la banii pe care îi are prin buzunare. Apoi la salariul care pare să ajungă la limită pentru toate cheltuielile, la problemele cu care se confruntă orice firmă în perioada de criză. Apoi la guvernanții care par să nu știe cum să redreseze economia. Și așa mai departe.
După cum vedeți un gând conduce la un altul și de multe ori ajungem foarte departe de ideea de la care pornisem inițial. Concentrarea reprezintă un proces, un efort chiar, prin care păstrăm mintea prezentă asupra ideii inițiale, efort care seamănă adesea cu ceea ce face un cioban pentru a-și păstra turma compactă. Ori de câte ori o oaie-gând se îndepărtează de turma-obiectul meditației, este necesară o acțiune pentru a o readuce la direcția cea bună. Simplificând foarte mult, aceasta ar fi concentrarea.
Termenul sanscrit dhāraṇā se referă în yoga la concentrarea minții, la fixarea ei obținută prin ekāgrata (focalizarea gândirii într-un singur punct). Cuvântul se mai referă și la memorie și capacitatea de a memora, la acțiunea de a susține sau de a menține (în cazul minții fiind vorba de atenția susținută sau menținută un anumit timp). În aṣṭāṅgayoga lui Patañjali este cea de a șasea etapă, care urmează interiorizării din faza de pratyāhāra.
Dhāraṇā reprezintă primul pas spre meditația cu obiect, chiar dacă ”obiectul” este Sinele, ātman. În acest prim pas există încă o conștiință duală în care rămâne foarte clară separarea obiect-subiect și cunoașterea care le leagă. Cel care se concentrează știe că își focalizează mintea spre ceva anume, este atent la obiectul concentrării și în același timp conștient de el însuși. În etapa următoare, meditația, dualitatea se restrânge, există conștiința propriei persoane și conștiința obiectului meditației, dar nu mai există conștiența acțiunii care le leagă. În samādhi apare unificarea subiect-obiect și dualitatea se estompează gradat.
Concentrarea implică un efort de a centra gândirea pe obiectul ales, chiar dacă la început acest lucru nu implică o minte liniștită, existând diverse gânduri referitoare la obiect. Dacă vă concentrați la un măr, de exemplu, la început mintea va fi ocupată cu gânduri referitoare la măr. Ce culoare are, dacă miroase, textura, gustul. Pot să apară amintiri referitoare la măr sau dorința de a-l mânca. Gândurile apoi pot să pornească spre alte aspecte ale propriei vieți (mâncați mere la bunica și de aici nostalgia copilăriei) și tocmai de aceea este nevoie de un efort de a readuce mintea la obiectul concentrării. Scopul concentrării este să liniștească gradat mintea reducând agitația și multitudinea gândurilor. Gradat doar imaginea mentală a obiectului concentrării va rămâne în minte, spunându-se despre ea că ”a luat forma obiectului”.
În cartea sa numită ”Laya Yoga”, Goswami arată că dhāraṇā depinde de procesele anterioare, de canalizarea lăuntrică a prāṇa-ei și de interiorizarea funcțiilor senzoriale, pratyāhāra. În această situație, concentrarea se manifestă ca o energie lăuntrică, energie care ajunge să se exprime sub forma puterii de a focaliza mintea într-un singur punct pentru o durată suficient de mare.
În Yoga Sūtra, dhāraṇā e definită foarte simplu în prima sūtra din capitolul 3, despre puterile oculte (siddhi):

”Fixarea minții într-un singur loc se numește dhāraṇā.”

Puteți însă constata că mintea este mereu în mișcare și cel puțin la început, singurul lucru care se poate face este să se limiteze această mișcare la obiectul concentrării. Este ca atunci când citind o carte uitați de tot ce e în jur, dar cu toate acestea sunteți absorbiți de acțiunea din carte. Mintea este concentrată, dar încă în mișcare.
Yoga, așa cum e definită de Patañjali, înseamnă încetarea acestor mișcări, atingerea liniștii. Începutul, reprezentat de concentrare, urmărește diminuarea gândurilor și limitarea lor sau ”legarea” lor (termenul tradus ca fixare se poate traduce și ca ”legare”) de un singur obiect.
În Svetasvatara Upaniṣad se oferă o imagine foarte plastică a concentrării:

”II.8. Cel înțelept își va ține corpul nemișcat, cu cele trei părți superioare drepte (pieptul, gâtul și capul), își va orienta simțurile cu ajutorul minții spre Inimă și cu ajutorul vasului lui Brahman (mantra aum) va traversa râurile înspăimântătoare ale lumii.
II.9. Păstrând prāṇa în corp, rămânând nemișcat, respirând ușor pe nări, yoghinul își va controla mintea imperturbabil la fel cum un vizitiu își strunește caii nărăvași.”

Amritanada Upaniṣad definește și ea dhāraṇā în termenii următori:
”Se numește dhāraṇā când omul înțelept își privește mintea ca fiind saṃkalpa (dorința de acțiune, fructul sacrificiului) și o dizolvă în ātman, contemplându-l numai și numai pe ātman.”
În Yoga Inimii Spirituale, obiectul concentrării este Sinele și locul în care vă focalizați este pieptul. Prin urmare mintea, de la care pornește concentrarea și mai apoi meditația, va fi fixată în locul pe care spontan îl indicați ca fiind ”eu” (atunci când arătați cu degetul spre voi înșivă), în mijlocul pieptului ușor în dreapta. De aici, folosind introspecția prin întrebarea ”Cine sunt eu?” va trebui să păstrați mintea ”legată” de Sine, de Inima Spirituală, de ātman. De altfel aceasta este viziunea tradițională asupra concentrării, ea fiind capacitatea de a-l vedea pe brahman (care este tot una cu ātman) în toate lucrurile.
În Tejobindu Upaniṣad se spune:

”35. Văzându-l pe brahman oriunde se duce mintea, dhāraṇā este starea în care yoghinul rămâne doar cu gândul: ”Eu sunt doar brahman”.

Iar Aparokshaanubhuti continuă și ea aceeași idee:

”122. Liniștea minții prin cunoașterea lui brahmani oriunde se duce mintea este cunoscută ca suprema dhāraṇā.”

Există de asemenea o strânsă legătură între respirație și minte, controlul respirației ajutând la controlul minții. Retenția suflului este unul dintre momentele favorabile concentrării.
Iată ce se spune în Haṭha Yoga Pradipika:

”Cel care își controlează respirația, își controlează și mintea, iar cel care își controlează mintea își controlează și respirația.
Există două cauze pentru agitația minții: vāsanā (dorințele, tendințele subconștiente) și respirația (prāṇa). Controlând una, le controlezi pe amândouă.
Respirația devine superficială când mintea devine concentrată și mintea devine absorbită când respirația este oprită.
Mintea și respirația sunt unite ca laptele și apa și fiecare sunt egale în acțiunile lor. Mintea își începe activitatea când există respirație și respirația își începe activitatea când există gânduri.”

Śāṇḍilya upaniṣad indică trei feluri de concentrare:

”Khanḍa IX. Urmează dhāraṇā care este de trei feluri: fixarea minții în ātman, fixarea minții în vidul lui daharākāśa (vidul Inimii numit uneori și hṛtākāśa, spațiul inimii), contemplarea celor cinci brahmani (Brahma, Viṣṇu, Rudra, Īśvara și Sadāśiva) în cele cinci elemente (pământul, apa, focul, aerul și eterul).”

Se poate vedea aici o ordine în care poate fi dezvoltată concentrarea, pornind de la aspectele mai grosiere, mai palpabile (cele cinci elemente), urmând apoi concentrarea în vidul Inimii și în cele din urmă fixarea minții în ātman. De altfel concentrarea asupra celor cinci elemente (tattva în sanscrită) este o practică tradițională. Iată cum sunt descrise în Gheranda Samhita cele cinci dhāraṇā mudrā:

”68. După ce a fost explicată Śhambhavī, ascultă acum cele cinci dhāraṇā. Învățând aceste dhāraṇā, ce nu poate fi realizat în această lume?”
69. Prin acestea, prin corpul uman, se poate vizita iar și iar Svarga-loka (tărâmul zeilor), yoghinul poate merge oriunde vrea, la fel de repede ca gândul, el poate merge prin ceruri. Aceste cinci dhāraṇā sunt: pārthivi (pământească), āmbhasi (lichidă), vāyavī (aeriană), āgneyī (arzătoare) și ākāsī (eterică).”

Concentrarea implică folosirea atenției, o însușire a minții de a își orienta gândurile, percepțiile într-o anumită direcție. Orientarea susținută a atenției asupra unui obiect, păstrarea acestuia în câmpul mental o perioadă mai lungă de timp este practic ceea ce se întâmplă atunci când se realizează concentrarea. În mod obișnuit, atenția este distribuită la diversele lucruri care au loc în jur și este atrasă rând pe rând de acestea. Fiecare eveniment tinde să distragă mintea de la ceea ce făcea până atunci și de aici nevoia interiorizării, a realizării etapei precedente a retragerii simțurilor înainte de a reuși dhāraṇā.
Această atenție susținută, în care timpul este factorul esențial, reprezintă și modul în care poate fi dezvoltată puterea de concentrare.

Alte aspecte cu privire la concentrarea mentală în yoga sunt prezentate și în videoclipurile următoare:

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) -p1

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) -p2

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p3

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p4

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p5

YOGA – Liviu Gheorghe: DHARANA (concentrarea mentala) – p6

Tehnici de transformare: Concentrarea mintii asupra Inimii

Cum se desfășoară un curs de yoga

 

Desfasurare curs yoga

Cursul de Hridaya Yoga (Yoga Inimii Spirituale) este un prilej de a te cunoaște mai bine și în același timp de a liniști agitația minții descoperind ce înseamnă o existență plină de pace și libertate interioară. Yoga Inimii Spirituale este o formă de yoga ce reunește sinergic atitudini și metode îndreptate spre revelarea naturii noastre Reale, atman, pe care tradițiile contemplative au denumit-o Inima Spirituală. Ea se bazează pe principii și viziuni spirituale tradiționale ce se regăsesc în yoga clasică (Patanjali), în advaita vedanta, în tantra, în shaivism.
Practica este plină de liniște și blândă, orientată spre găsirea unui echilibru între fermitate și relaxare, posturile fiind menținute o perioadă de timp în nemișcare, o nemișcare atât a corpului, cât și a minții.
Metodele din Yoga Inimii Spirituale se adresează nuanțat tuturor, indiferent de nivelul și abilitatea în practica hatha yoga, de la copii la vârstnici, de la persoane care necesită îndrumări terapeutice până la practicanții avansați.
Pe tot parcursul cursului va exista o ghidare și o orientare a resurselor interioare ale cursanților spre a facilita procesul unei cunoașteri de sine cât mai profunde. Practica va putea fi astfel nuanțată printr-un proces de „individualizare”, ținând cont de disponibilitățile fizice, psihice, mentale și spirituale ale fiecărui cursant.
În procesul individualizării practicii spirituale, un rol important îl are comunicarea, sinceritatea și deschiderea sufletească.
Un curs de yoga durează aproximativ 2 ore și are în general următoarea desfășurare:

1. Asumarea unei atitudini pozitive

O întâlnire de practică yoga începe de obicei cu interiorizarea, în care încercăm să ne aducem mintea în prezent, să ne desprindem de orice fel de gânduri, de evenimentele de peste zi, de problemele care ne preocupă. Tot la început realizăm ceea ce în yoga este numită ishvarapranidana, o stabilire a intenției, a țelului practicii noastre. Evocăm în acest moment cele mai frumoase aspirații, dorința noastră de a fi mai buni, de a descoperi frumusețea și bucuria existenței. Tot acum se poate realiza și dăruirea practicii noastre unui scop lipsit de egoism, pentru binele lumii, pentru alinarea suferinței oamenilor ori pentru ajutorarea cuiva drag. Este și momentul consacrării, oferirii practicii noastre Conștiinței Supreme, Universale, acelui Suflet al Universului care dă sens existenței.
Ne centrăm în esența ființei noastre, Inima Spirituală (atman). De aici privim totul, cuprindem totul cu bunătate, cu iubire.

2.Încălzirea

Având astfel o atitudine interioară pozitivă și spirituală, cu mintea prezentă și liniștită, centrați în Inimă putem începe practica yoga cu exercițiile de încălzire. Acestea au un rol dublu: pregătesc corpul, atât fizic cât și subtil, pentru practica care urmează și în același timp oferă un interval de timp înainte de posturi în care mintea să înceapă să fie prezentă și să se liniștească suficient de mult pentru a fi atentă la efectele diferitelor asana-e (posturi corporale). Exercițiile de încălzire sunt mișcări prin care sunt mobilizate diferitele articulații și mușchi, într-o manieră blândă și fermă, fără smucituri sau forțări. Fiecare exercițiu este urmat de o scurtă perioadă de conștientizare în care ne relaxăm și revenim la o stare de liniște, simțind în același timp efectele exercițiului care tocmai s-a încheiat.

3.Practica posturilor yoga

După încălzire urmează asana-ele (numele tradițional al posturilor yoghine) care sunt realizate static, păstrând corpul nemișcat perioade cât mai lungi de timp, într-o stare de echilibru între fermitate și relaxare. Este important în această fază să descoperim interior poziția cea mai bună pentru corpul nostru și nu să încercăm competitiv să ne forțăm mobilitatea riscând astfel să ne rănim. Scopul practicii Hridaya Yoga este descoperirea de Sine, descoperire în care corpul este doar un instrument care să ne ajute în liniștirea minții, în calmarea agitației conștiinței individuale. Dacă postura este realizată în forță și cu multă tensiune, ori chiar durere, mintea nu numai că nu se va liniști, ci va deveni și mai agitată.
Pentru a adânci relaxarea corpului și liniștirea minții se folosește și atenția la respirație și în special la intervalul foarte scurt dintre două respirații, moment în care mintea este absolut nemișcată. Chiar dacă mintea ne mai zboară, chiar dacă mai alunecăm în stări de reverie ori suntem din nou atrași de problemele care ne preocupă în mod obișnuit, va trebui cu mult calm și cu multă răbdare să ne întoarcem la centrarea în Inima Spirituală (zona pieptului, puțin spre dreapa). Trezirea energiilor aflate încă în latenţă, echilibrarea şi centrarea acestora în Inima Spirituală reprezintă un mijloc de cosmizare a fiinţei noastre, de deschidere faţă de infinit. Treptat, pe măsură ce puterea de a conștientiza devine mai rafinată, începem să descoperim curgerea energiilor subtile și felul în care o postură dinamizează chakra-ele (faimoasele centre ale energiei subtile). În această conștientizare vom descoperi un nou ”organ de simț” sau de cunoaștere pe care îl numim ”Inima Spirituală”. În loc să gândim cu capul experiențele din timpul practicii, vom învăța să le simțim cu inima. Această schimbare va reprezenta un prim salt calitativ care este numit adesea trecerea de la ”a face” – la ”A FI”.
De asemenea fiecare perioadă de practică a unei posturi este urmată de o conștientizare într-o poziție neutră care să ne ajute să descoperim prin contrast felul în care asana ne influențează corpul și mintea, să realizăm efectele pe care aceasta le are.
Intrarea și ieșirea din postură se fac lent și fluid, fără sacadări sau smucituri, astfel încât corpul să-și păstreze mobilitatea și flexibilitatea.
În loc să “facem” Yoga sau să facem o asana, urmărim să „fim” în Yoga şi să trăim conştient în acea postură minunea de „a fi”. Folosim postura corporală ca pe un mijloc de dezvoltare a acuităţii conştiinţei martor, a adâncirii în Inimă şi a revelării a ceea ce suntem cu adevărat. Astfel, intrăm într-o atitudine care este mai degrabă meditativă, în care concentrarea mentală este însoţită de conştiinţa martor şi de o atenţie deschisă faţă de fenomenele energetice care apar.

4.Tehnici de control al suflului (pranayama)

Pe măsură ce se avansează în practica yoga vor fi învățate tehnici de respirație care să ne trezească conștiența, să amplifice energia interioară, să dinamizeze diferitele chakra și în egală măsură să mărească liniștea minții. În yoga se pune un mare accent pe legătura dintre respirație și minte, adesea afirmându-se că prin controlul uneia este dobândit și controlul celeilalte.
În aceste tehnici se pune un accent pe retenția suflului și de asemenea pe o ritmare a acestuia, influențând astfel modul de funcționare atât al corpului cât și al minții. Din nou se insistă pe echilibrul practicii, timpii de retenție crescând gradat și fără a forța. Fiind vorba despre mecanisme delicate de fiziologie, orice depășire în forță a limitelor naturale poate să fie un motiv de disconfort și chiar de accidentare. Practicate însă cu blândețe, respectând semnalele pe care corpul le oferă și indicațiile date de instructor, tehnicile de respirație vor avea efecte deosebit de bune atât asupra sănătății cât și asupra minții și corpurilor subtile.

5.Relaxarea

Orice întâlnire de practică yoga se încheie cu o relaxare în care întinși la sol, lăsăm corpul să se destindă și mintea să-și aprofundeze liniștea. Adesea pentru mulți cursanți acesta este momentul în care realizează cât de mult bine le-a adus practica pe care tocmai au încheiat-o și permit energiilor lăuntrice să se echilibreze și să se stabilizeze. De asemenea corpul relaxat se dizolvă ca senzație și ceea ce mai rămâne este doar conștiința, împăcată și liberă.

6.Meditația

Tradițional practica yoga culminează cu practica meditației, momentul în care ne folosim de liniștea minții pe care am dobândit-o prin realizarea posturilor și a tehnicilor de respirației pentru a trece în domeniul conștiinței, al existenței pure. Astfel cursul se încheie cu meditația Hridaya prin care căutăm răspunsul la întrebarea fundamentală ”Cine sunt eu?”. Răspunsul la această întrebare nu este însă un set de atribute pe care mintea le poate oferi, ci însăși existența, acel ”A Fi” înainte de a fi cineva sau ceva anume. În liniștea minții, dincolo de emoții și gânduri, suntem pur și simplu și învățăm prin meditație să cunoaștem ce înseamnă a exista. Din pacea și fericirea naturală a existenței pure toate grijile și problemele noastre își arată caracterul efemer, faptul că vin și se duc fără să lase vreo urmă în conștiința profundă a ceea ce suntem cu adevărat.
În încheiere va fi o parte teoretică în care sunt descrise fie anumite concepte necesare înțelegerii practicii yoga, fie anumite noțiuni de filozofie, fie tehnici yoghine noi. Prezentarea posturilor și a tehnicilor de respirație este realizată în timpul practicii, acolo unde este nevoie.

Ședința hatha yoga nu este văzută ca o practică impusă, ci ca un act creator care răspunde tendințelor și energiilor momentului prezent. În acest mod, practica hatha yoga este mai mult o practică a conștienței și a deschiderii pline de fericire, decât o practică ascetică sau un exercițiu strict fizic, individual. Astfel, evităm pericolul unei practici rigide și adesea sterile, dominată de voința egotică. Prin aceasta, „ne interiorizăm” practica, o facem din ce în ce mai intimă, mai liber exprimată, dinamică, mereu reîmprospătată de ecourile lăuntrice, de feedbackurile primite din însuși fluxul energiilor ce sunt vehiculate.
Armonizarea energiilor şi a diverselor aspecte ale ființei noastre: corp, senzații, sentimente, minte, se realizează prin intermediul unui proces de unificare și integrare a acestei „Totalități conștiente” care este însăși ființa noastră. Practicând yoga devenim Yoga – unitate reflectată în interior și în exterior. Practicând Yoga Inimii Spirituale celebrăm și onorăm forța vieții.
Astfel, intrăm în contact cu potențialul infinit și etern al adevăratei noastre naturi. Încetăm să mai fim atât de preocupați de problemele, dramele şi temerile noastre și suntem liberi să accedem la extraordinara comoară pe care Prezentul ne-o oferă.

Postura de meditaţie (II)

Asana

În occident yoga este sugerată adesea prin postura de meditaţie, cu picioarele încrucişate, cu mâinile realizând anumite gesturi (mudra), cu ochii închiși și fața senină. Chiar dacă sunt greu de practicat la început (pentru o perioadă suficient de mare de timp), posturile de meditație sunt eficiente pentru liniștirea minții și interiorizare. Există mai multe asana (āsana) clasice de meditație și în cele ce urmează le vom prezenta într-o ordine aproximativă a ușurinței cu care pot fi realizate. Se recomandă să folosim o pernă de meditație care să ne ajute să menținem curburile naturale ale spatelui, însă e bine să avem la îndemână și câteva perne mai mici de care să ne ajutăm. În timp, fiecare își poate alege postura favorită sau chiar 2-3 pe care le poate schimba atunci când practică meditația o perioadă mai lungă de timp. În cazul în care aceste posturi sunt prea dificile putem folosi un scaun, cel mai bine fără spătar pentru a nu fi tentați să ne sprijinim.

Majoritatea acestor posturi implică încrucișarea picioarelor. Este bine să înțelegem că articulația genunchiului este asemenea unei balamale şi din acest motiv a forţa piciorul să se rotească din genunchi nu este deloc o idee bună putând conduce la dureri sau chiar accidentări. Mobilitatea în cazul acestor posturi trebuie să provină din articulația coxo-femurală, articulație mai mobilă, care permite aceste rotații. Prin urmare, dacă vrem să reușim să facem aceste posturi și să rămânem în ele confortabil perioade mai lungi de timp, va trebui să mărim mobilitatea acestei încheieturi (coxo-femurale) și să nu forțăm genunchii.

Postura birmaneză

Este una din cele mai ușoare posturi de meditație și poate fi folosită şi ca o modalitate de a ne relaxa în cazul în care medităm în una din posturile mai dificile. Picioarele sunt îndoite și așezate amândouă cu gleznele pe sol. E bine să stăm pe o pătură suficient de moale încât să nu resimţim prea tare contactul cu solul. În cazul în care genunchii nu ajung pe sol, ne putem folosi de perne pentru a-i sprijini.

Sukhāsana

Mai este numită şi ”postura plăcută” sau ”a sta turceşte”. În general este una din posturile cele mai comode şi de aceea preferată în occident. Cu toate acestea în această postură amorţesc adesea picioarele destul de tare şi trebuie practicată cu grijă. Gamba piciorului este aşezată pe laba piciorului opus, picioarele fiind astfel încrucişate. Şi în cazul acestei posturi ne putem ajuta de perne plasate sub genunchi pentru a-i sprijini şi de un prosop moale pe piciorul aflat în faţă, pe care presiunea va fi mai mare. Mai ales în cazul acestei posturi va trebui să avem grijă ca spatele să fie drept, ea tentând poate mai mult decât celelalte posturi la curbarea coloanei. O pernă aşezată sub şezut va rezolva această problemă.

Svastikāsana

Numele acestei posturi poate că evocă lucruri neplăcute (nazism și război), însă în India svastika este un simbol al prosperităţii, folosit de milenii pe templele de acolo. Cel mai adesea e asociată cu Ganesha, zeul cu cap de elefant al depăşirii tuturor obstacolelor, invocat adesea la începutul acţiunilor, pentru succes. Postura este relativ uşor de realizat, laba fiecărui picior fiind plasată în pliul dintre gamba şi coapsa piciorului opus. Nu îndesaţi prea tare laba piciorului deoarece, deşi la început presiunea dintre gambă şi coapsă poate să nu pară aşa de mare, în timp poate conduce la amorţeală şi la senzaţii neplăcute.

Siddhāsana

”Postura perfectă” e una din cele mai faimoase āsana de meditaţie, fiind inclusă în majoritatea tratatelor yoghine. Specific în acest caz este călcâiul stâng plasat în zona perineului (zona dintre anus si organele sexuale). Şi în cazul acestei posturi e necesară o mică pernă sub fese pentru ca să fie diminuată presiunea pe călcâi. Piciorul drept se aşează cu călcâiul deasupra călcâiului stâng. E important să realizăm cu grijă această postură, deşi ea poate fi menţinută cu ceva mai multă uşurinţă un timp mai lung, zona perineului amorţeşte semnificativ şi se spune că poate da impotenţă (sau mai plastic spus, dorinţa sexuală este sublimată şi yoghinul nu mai simte atracţia faţă de femei, ori de bărbaţi dacă e vorba de o yoghini).

Ardha Padmāsana

Este aşa numita ”jumătate de lotus”, o variantă ceva mai uşoară a faimoasei posturi de mediţatie. Se îndoaie mai întâi un picior, aducându-l cât mai aproape de trunchi şi apoi celălalt picior e plasat pe coapsa opusă. E bine ca zona gleznei să fie cât mai apropiată de o zonă de sprijin, pentru a nu forţa articulaţia. Tensiunea din acea zonă tinde să devindă foarte dureroasă pe măsură ce trece timpul. De asemenea sub genunchiul piciorului aflat deasupra se poate pune o pernă pentru a nu forţa articulaţia genunchiului. Practicată regulat şi alternând piciorul aflat deasupra, ea constituie o bună pregătire pentru realizarea posturii lotusului.

Padmāsana

Postura lotusului e probabil cea mai faimoasă postură de meditaţie şi pe bună dreptate. Modul în care se ”aşează” mintea în această postură este spontan propice liniștirii și focalizării minții. Mintea este mai limpede, mai atentă şi se concentrează mult mai uşor. Totuşi este una din posturile dificile şi pentru mulţi este aproape imposibil să o realizeze. Practic, aşezăm mai întâi laba unui picior pe coapsa opusă şi apoi laba celuilalt picior pe coapsa piciorului opus. Rezultă o postură foarte stabilă şi fermă, care poate fi folosită apoi fie pentru meditaţie fie pentru tehnicile respiratorii fără teama că pierderea conştiinţei corpului fizic (care nu este un leşin ci mai degrabă o ”uitare” a modului în care e aşezat corpul) ar putea conduce la accidente.

Vajrāsana

Postura de diamant e oarecum diferită de restul posturilor prezenteate prin faptul că aici picioarele nu mai sunt încrucişate. Stăm în genunchi cu şezutul plasat între călcâie. Pentru a fi realizată cu mai multă uşurinţă, o pernă plasată sub şezut poate fi de foarte mult ajutor. În cazul acestei posturi spatele se aşează automat aproape în cea mai bună poziţie şi postura poate fi realizată cu uşurinţă (mai ales folosind perna) de majoritatea celor care practică meditaţia. Şi în cazul acestei posturi trebuie să fim atenţi la amorţeala membrelor. În cazul în care apare, o vom realiza cu grijă şi pe perioade mai mici de timp.

Energia vieții – să reînvăţăm să respirăm

Din ce în ce mai mulţi oameni se plâng din cauza oboselii şi a neputinţei de a face unele lucruri. Ce le lipseşte sau de ce ajung în starea aceasta? Pe de altă parte sunt oameni care par să nu obosească niciodată şi care par să nu ducă niciodată lipsă de energie. Oferim în continuare câteva sfaturi simple pentru obţinerea unei stări permanente de energizare şi vitalitate.

Vitalitatea exprimă gradul în care fiinţa umană este capabilă să manifeste energia vieţii. O fiinţă vitală are mereu foarte multă energie pe care o poate investi în orice acţiune, fizică, mentală sau spirituală. Ea oboseşte foarte greu şi de aceea dă senzaţia că este neobosită, fiind capabilă să doarmă puţin şi să lucreze intens pentru perioade lungi de timp. Se îmbolnăveşte rar şi se vindecă repede datorită acestei energii vitale pe care o manifestă din plin. Chiar şi atunci când este bolnavă ea continuă să acţioneze, fără să-şi plângă de milă sau să se complacă în starea neplăcută specifică acelei afecţiuni. Putem spune chiar că acţiunea creatoare poate să amplifice vitalitatea.

În plan subtil, vitalitatea exprimă capacitatea de a prelua, prin rezonanţă energiile necesare din univers pentru a le manifesta apoi în modul specific fiecărui nivel. Se poate vorbi astfel de vitalitate fizică exprimată prin energia cu care fiinţa umană este capabil să realizeze diferitele acţiuni, vitalitate sexuală care arată capacitatea de a întreţine relaţii amoroase de lungă durată şi capacitatea de a procrea, etc.

Este imposibil pentru un om să reuşească în ceea ce îşi propune în viaţă în lipsa vitalităţii pentru că în orice acţiune pe care o întreprinde el trebuie să investească o parte din această energie. Însă ceea ce constatăm acum, în timpurile noastre, este faptul că există o foarte slabă înţelegerea a ceea ce înseamnă vitalitatea, a modului în care ea poate fi amplificată şi folosită. De foarte multe ori această energie este irosită în mod inconştient conducând la stări aparent paradoxale de epuizare. Este cazul unui manager, de exemplu, care stă în birou aproape întreaga zi, realizează o muncă intelectuală şi cu toate acestea seara ajunge acasă epuizat de parcă ar fi realizat o muncă fizică toată ziua. Pe de altă parte există şi cazul oamenilor de la ţară, care se trezesc foarte devreme, muncesc toată ziua fără întrerupere, neobosiţi, dorm şase ore şi o iau apoi din nou de la capăt. Evident acestea sunt doar nişte extreme şi între ele există o multitudine de posibilităţi cu care fiecare dintre noi se poate întâlni în viaţa de zi cu zi.

Trecem la acţiune

Ceea ce este important în aceste cazuri este tocmai abilitatea de a capta, a produce sau conserva energia de care avem nevoie în acţiunile noastre. De cele mai multe ori “antrenamentul”, a acţiona propriu-zis, este o condiţie absolut necesară. Un sportiv poate să alerge 40 de kilometri într-un timp record tocmai pentru că zi de zi, perseverent, el aleargă pentru a se pregăti. El învaţă să respire într-un anumit ritm, să alerge într-un anume fel, tocmai pentru ca energia sa vitală să îi permită o astfel de performanţă. Este adevărat că nu ştim dinainte pentru ce fel de efort să ne pregătim, dar putem şti că vom avea nevoie mereu de vitalitate pentru a îl putea susţine.

Pentru a fi plini de vitalitate nu este totuşi necesar să ducem o viaţă de sportivi de performanţă, însă trebuie să ştim că o viaţă armonioasă este absolut necesară.

Primul pas îl reprezintă un program de viaţă echilibrat în care mesele sunt servite aproximativ la aceleaşi ore, iar somnul durează cel puţin 6 ore (dar nu mai mult de 8). Este important să ne trezim destul de devreme şi să profităm astfel de energiile specifice dimineţii care ne vor influenţa în bine tot restul zilei.

Cum mâncăm

Hrana este important să fie cât mai naturală şi lipsită de conservanţi şi alte substanţe chimice. Dincolo de componentele organice pe care le asimilăm, alimentele mai sunt încărcate şi cu o anumită energie subtilă care şi ea la rândul ei este folosită de structurile mai subtile ale fiinţei noastre. Numită “prana” în tradiţiile spirituale orientale, această energie este indispensabilă pentru o bună funcţionare a organismului nostru. Aşa cum deja au dovedit-o numeroşi oameni, se poate trăi chiar şi numai prin asimilarea directă a acestei energii, fără a mai fi nevoie să fie consumată hrană solidă, iar aceste fenomene excepţionale nu fac altceva decât să sublinieze importanţa pe care trebuie să o acordăm prezenţei prana-ei în alimente. Prin expunerea la foc în mod excesiv a alimentelor, prin prelucrarea lor industrială şi tratarea cu conservanţi şi alte substanţe chimice (unele chiar toxice) cantitatea de prana conţinută în acestea scade dramatic ajungând până la acolo încât ele să nu mai aibă aproape nimic natural în ele. Nu este de mirare în această situaţie că foarte mulţi copii şi chiar adulţi se îngraşă peste măsură şi cu toate acestea vitalitatea lor nu creşte foarte mult.

Alimentele pe care le consumăm e necesar să aibă gust şi trebuie mestecate foarte bine urmărind să asimilăm toată energia pe care ele o conţin. Este bine să nu mâncăm până când stomacul este plin, proporţia ce mai bună fiind aproximativ jumătate mâncare solidă, un sfert lichide şi un sfert trebuie să rămână gol.

Cum dormim

În ceea ce priveşte somnul, este bine ca înainte de a adormi să urmărim să ne relaxăm şi apoi să ne raportăm la energiile vitale din univers pe care corpul nostru le va capta în noaptea care urmează. Această acordare a noastră pe frecvenţa universului va permite, datorită unui fenomen de rezonanţă, reîncărcarea mai eficientă a “bateriilor” corpului pe perioada somnului.

Este bine şi să ieşim cât mai des în natură. Aşa cum arătam, vitalitatea este dependentă şi de capacitatea noastră de a asimila energiile subtile, iar un mediu natural, în care prana se găseşte din abundenţă, este cel mai potrivit pentru a dezvolta această capacitate. Comuniunea cu pământul, aerul, apa, pădurea reprezintă unul din mijloacele naturale cele mai eficiente pentru amplificarea vitalităţii.

Exerciţiu de preluare a energiilor naturii

Ne putem întinde în iarbă, aşezaţi pe spate, cu ochii deschişi privind cerul, respirând cât mai profund aerul curat care ne înconjoară. În această poziţie devenim conştienţi de energiile pământului pe care le vizualizăm cum ne pătrund întreaga fiinţă. Ne putem chiar imagina cum fiecare celulă a corpului nostru care este în contact cu iarba şi pământul, absoarbe energie telurică şi cum corpul nostru se umple gradat asemeni unui vas, cu această energie. Apoi devenim conştienţi de energiile cosmice care, la fel ca o ploaie foarte fină, ne inundă fiinţa clipă de clipă. Ne putem raporta din nou la imaginea unui vas pe care această energie, care vine din cer, îl umple gradat. Putem chiar să sesizăm diferenţa, calitativ vorbind, faţă de energiile telurice.

Ne focalizăm apoi asupra aerului pe care îl inspirăm. Simţim cum pătrunde în fiinţa noastră încărcat de prana, o dată cu fiecare inspiraţie şi simţim apoi cum părăseşte corpul nostru încărcat de energiile toxice şi de tot ceea ce simţim ca fiind negativ în fiinţa noastră. Ne simţim astfel cu fiecare respiraţie mai puri şi mai energizaţi. Vom sesiza imediat după un astfel de exerciţiu că suntem mai odihniţi, mai plini de viaţă, mai optimişti.

Să reînvăţăm să respirăm

Motto: “Ceea ce este complex ia naştere din ceea ce este simplu.” Lao Tzu

Putem trăi fără hrană câteva zeci de zile, fără apă câteva zile, dar fără aer doar câteva minute. Este aşadar esenţial pentru o fiinţă să respire pentru a trăi, şi chiar mai mult, este esenţial pentru sănătatea unei fiinţe să respire corect. Ce însemnă oare să respirăm corect? Toată lumea ştie să respire, ne-am născut ştiind să respirăm, căci altfel n-am putea trăi.

Studii mai mult sa mai puţin recente arată faptul că omul civilizat a uitat să respire corect, ceea ce i-a adus o mulţime de probleme de sănătate atât fizică, cât şi psihică. Întregul sistem nervos şi prin el toate organele şi glandele interne ale organismului sunt alimentate cu energie datorită respiraţiei. Prin modificarea respiraţiei în mod conştient putem influenţa milioane de reacţii biochimice, ajutând la producerea de substanţe relaxante cum ar fi endorfinele şi la reducerea producerii de substanţe care generează anxietate cum ar fi adrenalina sau produşii metabolici ce cresc aciditatea sângelui. Conştientizarea deplină şi ritmarea respiraţiei este atât de importantă încât toate tradiţiile spirituale pun accent pe aceasta ca etapă foarte importantă pentru vindecarea trupului, dar şi pentru creşterea interioară: în creştinism de exemplu, rugăciunea inimii se rosteşte corelată cu respiraţia, aceasta fiind o “tehnică” esenţială în practica isihastă.

Scurt istoric

Respiraţia, acest proces în aparenţă simplu, a fost utilizată de mii de ani de către căutătorii spirituali, misticii, iniţiaţii cei puţini şi privilegiaţi pentru a alina durerile şi a vindeca afecţiunile trupului dar şi pentru a urca, pas cu pas, drumul cunoaşterii. Taoiştii utilizau tehnicile de respiraţie pentru a vindeca şi menţine trupul într-o stare excelentă de sănătate, dar şi pentru a controla diferite tipuri de energie. Forţa vieţii care este preluată în trup odată cu respiraţia i-a ajutat să-şi transforme conştiinţa, să transforme alchimic trupul şi sufletul. Stări de conştiinţă modificată deveneau accesibile datorită tehnicilor de respiraţie.

Dacă în vechime aceste secrete erau accesibile celor extrem de puţini, astăzi acestea au devenit cunoscute şi practicate de mii de oameni de pe tot globul.

În ce mod afectează respiraţia emoţiile?

Specialiştii afirmă că stresul şi presiunile exterioare, la fel ca şi conflictele interioare, declanşează anxietatea la care organismul reacţionează prin contracţia involuntară a muşchilor pieptului şi stomacului. Persoanele care suferă de anxietate par că-şi “ţin respiraţia”, ca şi când ar vrea în acest fel să se protejeze, să menţină controlul asupra emoţiilor. Aceste contracţii ale pieptului şi stomacului determină o respiraţie mai rapidă şi superficială. Acest mod de a respira superficial şi rapid reduce nivelul dioxidului de carbon din sânge, contractă arterele şi reduce fluxul sanguin în creier şi restul corpului. În acest caz, indiferent de cantitatea de oxigen care intră în plămâni, creierul şi restul corpului vor fi private de oxigen. Lipsa oxigenului are un efect neplăcut asupra sistemului nervos determinându-ne să fim anxioşi, iritabili şi tensionaţi. Acest tip de respiraţie reduce capacitatea de a gândi limpede şi tinde să reducă puterea de focalizare a atenţiei.

Respirând superficial ajungem să experimentăm o mulţime de stări neplăcute care nu sunt atât de alarmante întotdeauna încât să mergem la doctor, dar care ne condiţionează foarte mult starea fizică şi psihomentală. Printre problemele generate de respiraţia insuficientă se numără: lipsa încrederii în sine, timiditatea, neliniştea, temerile de tot felul, lipsa curajului şi a îndrăznelii. În Orient există o zicală înţeleaptă care leagă modul de a respira de modul în care înţelegem să ne bucurăm de viaţă: “Spune-mi cum respiri ca să-ţi spun cum trăieşti.”

Studiile efectuate în acest sens au arătat faptul că persoanele anxioase care-şi acordă zilnic o jumătate de oră pentru a respira conştient, profund, reuşesc să reducă semnificativ simptomele fricii fără motiv, ale depresiei, ajungând chiar să nu mai aibă nevoie de medicaţie antidepresivă! Respirând corect, profund şi complet reuşim să ne impregnăm de energia vieţii, care ne ajută să devenim mai îndrăzneţi, mai deschişi, să avem încredere în noi şi în posibilităţile noastre.

Michael Sky, un cercetător în domeniul dezvoltării personale din Statele Unite a iniţiat un program în care copiii de şcoală generală sunt învăţaţi cum să respire. Mai întâi el a mers la diferite şcoli americane pentru a studia modul în care copii respiră, şi a fost uimit că la vârsta de 6 ani copii deja îşi formaseră obiceiul de a respira superficial. După numai câteva zile de aplicare a tehnicilor de respiraţie profundă, micuţii au relatat faptul că se simt “mai încrezători”, mai “plini de energie”, “mai buni”. Învăţătorii au observat faptul că elevii lor se concentrează mai bine la lecţii, devin mai atenţi, mai dispuşi să dialogheze, să-şi spună părerile.

Cum se produce procesul respiraţiei?

Respiraţia este un proces mecanic care se realizează datorită acţiunii muşchilor diafragmei şi a celor intercostali. La inspiraţie, care este un proces muscular activ, muşchiul diafragmal, comandat de sistemul nervos parasimpatic se contractă coborând către cavitatea abdominală, ceea ce creează o presiune care face ca aerul să pătrundă în plămâni. Prin dilatarea muşchilor intercostali în cuşca toracică se creează suficient spaţiu în care plămânii se dilată pentru a se umple complet cu aer. Expiraţia este un proces pasiv datorat elasticităţii ţesutului pulmonar care le permite să revină la starea iniţială în momentul când procesul inspiraţiei s-a terminat.

Prin urmare, ştiinţa respiraţiei constă în controlul şi dezvoltarea muşchilor pentru a atinge o expansiune maximă a cavităţii toracice şi a oxigena în acest mod cât mai bine plămânii şi implicit sângele. Dacă ne gândim la aer ca fiind “combustibilul” nostru, vom realiza faptul că este necesară o conştientizare a întregului proces pentru a deveni conştienţi de energia pe care o obţinem în acest mod.

Tipuri de respiraţie

Respiraţia este de trei tipuri în funcţie de profunzimea la care ajunge în plămâni aerul inspirat.

Respiraţia claviculară. Acest tip de respiraţie este cel mai des întâlnit în societatea modernă şi aduce cel mai puţin aer în plămâni. În acest caz inspiraţia se realizează prin ridicarea claviculelor, a umerilor şi a sternului. Abdomenul este contractat, ceea ce face ca diafragma să fie împinsă către în sus şi nu i se permite îndeplinirea rolului de piston. De aceea, acest tip de respiraţie este cel mai consumator de energie şi este cel care aduce în organism cantitatea cea mai mică de energie. Ca urmare a faptului că toracele nu este expansionat decât în partea sa superioară, plămânii se umplu cu aer doar într-o mică măsură. De aceea putem spune că persoanele care respiră astfel, respiră doar cu vârful plămânilor, ceea ce conduce la o oxigenare deficitară a sângelui, la lipsa energiei şi prin urmare la stări de oboseală, slăbiciune, dureri de cap, stres, frică fără motiv, etc.

Respiraţia claviculară este specifică femeilor, care au tendinţa de a respira în acest mod deoarece în mod inconştient ele se pregătesc încă din faza de copilărie pentru momentul sarcinii, când respiraţia nu se poate realiza decât clavicular.

Respiraţia toracică se realizează cu ajutorul muşchilor intercostali în special, dar în acest caz diafragma este, ca şi în cazul respiraţiei claviculare, ridicată şi deci blocată parţial. Acest tip de respiraţie face ca partea mediană a plămânilor să fie umpluţi cu aer. Acest tip de respiraţie este mai bun decât primul, însă prezintă în mare aceleaşi neajunsuri ca şi acesta.

Respiraţia abdominală este specifică bărbaţilor şi este cu mult mai bună decât celelalte două tipuri de respiraţie. Ea aduce cea mai mare cantitate de oxigen organismului şi implică un efort minim deoarece diafragma acţionează ca un piston. Prin această respiraţie partea inferioară a plămânilor este umplută cu aer.

Devine evident faptul că totuşi nici unul dintre aceste tipuri de respiraţie nu umple complet plămânii cu aer. De aceea respiraţia completă, în care se combină toate cele trei tipuri de respiraţie este cea mai indicată. Tradiţiile spirituale orientale susţin că respirând complet timp de 15 minute pe zi ne asigurăm necesarul energetic pentru o zi întreagă! Imaginaţi-vă ce ar însemna să reuşim să respirăm complet şi conştient timp de o jumătate de zi sau o zi întreagă! Să fie oare corelată această respiraţie superficială în care noi utilizăm doar o cincime din potenţialul respirator cu faptul că în mod obişnuit utilizăm doar 5% din creier?

Tehnica de respiraţie completă. Se execută timp de minim 15 minute pe zi. Puteţi să realizaţi această tehnică oricând simţiţi că sunteţi obosiţi, tensionaţi, când aveţi nevoie de o putere mai mare de concentrare, pentru a vă linişti sau calma.

Aşezaţi-vă confortabil pe un scaun, cu spatele drept.

Expiraţi profund de câteva ori la rând pentru a elimina cât mai mult din aerul rezidual care este stagnant în plămâni, aducând trunchiul în faţă pentru a facilita eliminarea aerului.

Inspiraţi încet ridicând trunchiul încet, relaxând abdomenul până când aerul care pătrunde prin nări umflă abdomenul ca pe un balon.

Continuaţi să inspiraţi urmărind să întindeţi muşchii intercostali pentru a face loc aerului să pătrundă în partea mediană a plămânilor.

Inspiraţi aerul expansionând pieptul şi ridicând claviculele pentru a face loc aerului să pătrundă în partea de sus a plămânilor.

Expiraţi apoi uşor aerul, faceţi o scurtă pauză şi reluaţi cu o expiraţie cât mai completă.

Efectele respiraţiei corecte

Când respirăm complet nu numai că asigurăm cantitatea necesară de oxigen organismului, dar eliminăm şi toxine. Odată cu expiraţia se elimină şi dioxidul de carbon, tensiunea şi stresul. Studiile arată faptul că 70% din toxinele organismului se elimină prin expiraţie.

Efecte asupra sistemului limfatic

Doctorul Jack Shields, limfolog în Santa Barbara e făcut un studiu despre efectele pe care le are respiraţia asupra sistemului limfatic. El a utilizat minicamere de luat vederi pe care le-a introdus în organism şi a observat faptul că respiraţia profundă, diafragmatică stimulează purificarea sistemului limfatic prin crearea unui efect de aspiraţie a limfei în circulaţia sanguină, fapt care determină purificarea acesteia. Acest simplu efect determină eliminarea toxinelor de 15 ori mai mult decât în mod “normal”.

Efecte asupra sistemului digestiv

Acţiunea diafragmei acţionează ca o pompă pentru a masa organele interne, ajutându-le astfel la buna lor funcţionare.

Efecte asupra sistemului urinar

Respiraţia superficială determină o supraîncărcare a organelor de eliminare deoarece toxinele care se elimină în mod normal prin respiraţie se reorientează către organele excretoare.

Efecte asupra pielii

Datorită faptului că o mare parte a populaţiei are o dietă bogată în carbohidraţi (făina albă, fructele dulci…etc), dioxidul de carbon în exces se elimină eficient prin respiraţia profundă uşurând circulaţia sanguină şi oxigenarea ţesuturilor. Aceasta conduce la o hrănire mai bună a ţesutului epitelial şi prin urmare la întinderea sa, la colorarea sa plăcută, şi îi conferă tenului o strălucire deosebită. Datorită faptului că respiraţia profundă aduce în organism o cantitate sporită de oxigen, de energie, aspectul fizic va fi mult mai odihnit, deoarece vom dispune de mai multe resurse.

Alte efecte ale respiraţiei profunde

Respiraţia profundă, conştientă ne întăreşte ţesutul conjunctiv ceea ce ajută la prevenirea formării aderenţelor şi reduce riscul apariţiei fibrozei, relaxează muşchii şi elimină tensiunea şi spasmele.

Respiraţia profundă hrăneşte muşchii şi ţesutul osos prin uşurare circulaţiei fluxului sanguin şi a nutrienţilor. Ajută la mărirea elasticităţii încheieturilor, fortificându-le. Datorită oxigenării intense a sângelui, bacteriile şi viruşii se dezvoltă cu greu organism, cel mai adesea fiind rapid eliminate.

Respiraţia şi conştiinţa

Descartes spunea “Gândesc, deci exist.” Aşadar ceea ce ne deosebeşte de animale este capacitatea de a supraveghea cu mintea anumite procese pe care acestea le fac inconştient într-un mod automat. Prezenţa conştiinţei într-un proces simplu cum ar fi respiraţia ne dă posibilitate de a asimila mai multă energie şi de a o direcţiona la voinţă acolo unde avem nevoie: spre o zonă dureroasă pentru a ne vindeca, sau pentru a ne concentra mai bine, pentru a depune un efort mai mare, pentru a obţine succesul într-un anumit domeniu… Direcţiile în care putem dirija această energie suplimentar obţinută prin conştientizarea respiraţiei sunt nesfârşite.

Dacă nu aveţi timp să executaţi o tehnică precisă de respiraţie, urmăriţi ca pe parcursul zilei să vă amintiţi să fiţi conştient de modul în care respiraţi. Urmăriţi fluxul respiraţiei în pauzele de la serviciu, în timp ce mâncaţi, sau chiar în momentele tensionante sau înainte de a adormi. Cu cât mai mult timp veţi reuşi să fiţi conştient de respiraţie şi să respiraţi cât mai profund, cu atât mai multă energie veţi asimila în fiinţă.

Vizualizarea creatoare în timpul respiraţiei complete

Pe forţa misterioasă a imaginaţiei la care organismul răspunde în mod misterios se bazează şi medicamentele placebo, care pot determina vindecări neaşteptate în lipsa oricăror substanţe active.

Vizualizarea se bazează pe imaginaţie controlată şi orientată la voinţă. Ea se deosebeşte de reverie sau de visare care sunt procese lipsite de control. Vizualizarea constă în a “vedea cu ochii minţii” ceea ce ne-am propus dinainte, urmând un plan sau o schemă stabilite anterior.

Vizualizarea asociată respiraţiei este deosebit de eficientă deoarece respiraţia aduce energia pe care mai apoi mintea o dirijează în direcţia indicată de vizualizare. Spre exemplu dacă ne imaginăm că atunci când respirăm, prin nări pătrund un flux de lumină aurie pe care le direcţionăm spre o zonă dureroasă a trupului, vom constata, în funcţie de acurateţea reprezentării noastre mentale dispariţia durerii, şi chiar vindecarea afecţiunii care a produs durerea.

Ne putem imagina când mergem pe stradă că ceea ce inspirăm nu este doar aer, ci iubire, sau sănătate, sau fericire, sau succes, sau curaj… Vom constata cu uimire că aceste stări se amplifică treptat în fiinţa noastră şi devenim mai buni, mai sănătoşi, mai plini de succes. Şi acesta doar…respirând! Trebuie doar să credem şi să începem chiar din acest moment, urmărind ca în fiecare zi să reuşim să facem din ce în ce mai des aceasta. Nu trebuie să ne descurajăm dacă uităm complet într-o zi fiind prinşi de treburi, ci doar să ne propunem cu hotărâre să realizăm acesta a doua zi….

Asana, postura de meditație

Cuvântul sanscrit asana (āsana), înseamnă, pe lângă cunoscuta ”postură yoga” și ”un mod de a sta așezat”, ”scaun”, ”ceva pe care să te așezi”. În textele yoghine, inițial āsana se referea la postura de meditație și doar mai târziu a ajuns să se refere la pozițiile mai complexe din hatha yoga (haṭha yoga) atât de cunoscute astăzi.

În tratatul Yoga Sutra a lui Patanjali, asana este descrisă de trei aforisme:

“II.46 Postura este imobilă (fermă) şi confortabilă. (sthira-sukham-āsanam)
II.47 Aceasta se realizează prin dispariţia efortului şi meditaţia asupra infinitului.
II.48 De acum înainte el (yoghinul) nu mai este tulburat de dualităţi.”

Astfel scopul posturii de meditație este atingerea unei trăiri dincolo de dualitate care pornește de la echilibrul dintre relaxare (sukham) și încordare (sthiram) care va fi atins mai întâi în corp, fizic. În acest echilibru, în acel spațiu suspendat între cele două aparente extreme, dispare efortul iar corpul se dizolvă în infinitate.

Coloana vertebrală

Specific posturii de meditație este modul în care este așezată coloana vertebrală, spatele. Deși  poate o postură de meditație clasică este mai dificilă și adesea alegem să stăm pe un scaun, este important să avem coloana vertebrală cât mai dreaptă și perpendiculară pe sol. ”Dreaptă” în cazul acesta nu înseamnă însă ca ea să fie asemenea unui băț ci să urmeze curburile naturale (ca în figură). De asemenea curburile nu este bine să fie accentuate prea mult și aici urmărindu-se echilibrul și poziția sănătoasă a coloanei vertebrale.

Una din principalele greşeli pe care o fac occidentalii care meditează, este să se sprijine cu spatele fie de un perete fie de spătarul unui scaun. În mod evident în aceste cazuri statica coloanei vertebrale este modificată şi cu toate că nu este evident la prima vedere, este influenţată negativ şi mintea. Deși în principiu se poate medita în orice poziție, meditația în sine fiind doar un mod de a exista interior, există o serie de factori care cel puțin la început au o influență semnificativă asupra procesului meditativ.

Pentru toţi cei care au practicat meditaţia suficient de mult timp, apare un moment în care ei încep să simtă nevoia corpului de a se aşeza într-o poziţie care să ajute liniştirea minţii şi fluiditatea energiilor lăuntrice. Atunci orice deviere de la naturalul poziției spatelui e resimțită ca un fel de blocaj și apare tendința de a îndrepta spontan coloana vertebrală.

Multă lume spune că a sta cu spatele drept le produce discomfort și chiar durere, acesta fiind motivul pentru care preferă să se sprijine de un perete. Modul în care stăm însă, este în principal o chestiune de educaţie şi exerciţiu. Așa cum ne-am învăţat să stăm pe scaun în mod greşit, putem învăţa şi să stăm corect. Încă de mici ni se spune că e bine să stăm cu spatele drept, însă atunci cel mai adesea ignorăm aceste sfaturi, mai târziu ajungând să resimţim efectele. Zona lombară se rigidizează într-o poziţie nefirească şi cu toate că nu simţim asta, modul de a gândi şi a fi e influenţat de felul în care stăm.

Cel mai adesea, atunci când încercăm să stăm pe scaun sau într-o postură de meditaţie, zona lombară e cea care capătă o curbură greșită, inversă faţă de poziţia naturală. De obicei aceasta atrage după sine o aplecare în faţă a umerilor şi o poziţie oarecum cocoşată, strânsă în jurul abdomenului şi pelvisului. Pentru a corecta această poziţie, bazinul trebuie basculat în faţă, astfel încât curbura în zona lombară să fie înspre interior şi nu spre exterior. Pentru aceasta, în general, se foloseşte o pernă de meditaţie, ceva care să ne ridice șezutul puţin mai sus, lucru  care va face ca automat bazinul să se rotească puţin în faţă. Dimensiunea pernei, înălţimea la care este ridicat şezutul este un lucru subiectiv, care trebuie determinat de fiecare prin experimente repetate. Ea variază de la caz la caz şi e bine să găsiţi poziţia cea mai bună pentru voi. Ca regulă generală, bazinul este bine să fie puțin mai sus decât genunchii. De asemenea, este important să nu exagerăm aceste curburi. Vom încerca să îndreptăm coloana cât mai mult, fără să accentuăm curburile şi fără să le schimbăm sensul.

Un alt aspect important e să păstrăm verticalitatea. Pentru aceasta vom oscila puţin la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate, căutând poziţia de echilibru între toate aceste puncte. Aceste oscilaţii sau balansări vor fi făcute lent, din articulaţia bazinului, păstrând coloana vertebrală cât mai dreaptă. Ele sunt deplasări relativ mici în jurul punctului de echilibru, care să ne permită să găsim poziţia cea mai bună astfel încât greutatea să cadă direct pe fese, fără să fie nevoie de un efort pentru a menţine verticalitatea.

În timpul meditaţiei e bine să revenim periodic cu atenţia asupra staticii coloanei vertebrale, acesta fiind un mod de a verifica în ce măsură medităm sau doar ne aflăm într-o stare de reverie visătoare. Poziţia în meditaţie păstrează o anumită fermitate care este specifică modului în care mintea există atunci, clară, liniştită, limpede, lucidă. Ori de câte ori mintea începe să viseze, va exista o tendinţă de a schimba statica verticală a coloanei vertebrale, care tinde către o poziţie specifică somnului. Unul din semnele exterioare, pe care le putem observa este, pe lângă căderea bărbiei în piept, modificarea modului în care cel care meditează îşi ţine spatele.

Ca un rezumat:

  • coloana să fie cât mai dreaptă, păstrându-și curburile naturale, fără a le exagera
  • spatele perpendicular pe sol, într-o postură verticală (care să stimuleze atenția) și nu culcată (care să ducă la somn)
  • este bine să folosim o pernă sau o postură care să ne permită să păstrăm în mod relaxat bazinul rotit ușor spre în față, pentru ca zona lombară să își urmeze curbura naturală spre înainte
  • pe parcursul meditației, în special dacă constatăm că mintea nu mai este liniștită, lucidă, clară și prezentă, vom ajusta postura verificând dacă sunt abateri de la condițiile de mai sus.

Cum medităm: O metodă care urmează etapele descrise în Yoga Sutra-ele lui Patanjali

Există multe metode de meditație, adaptate fiecare unui anumit context spiritual sau istoric. Majoritatea au însă la bază câteva principii pe care le regăsim într-o formă sau alta peste tot: liniștea minții, transcenderea dualității, regăsirea propriei naturi, care nu mai este individuală ci universală…

Va fi descris în continuare modul în care puteți medita folosind introspecția prin întrebarea ”Cine sunt eu?” urmând etapele din aṣṭāṅga yoga lui Patanjali. Veți folosi în această căutare o experiență foarte simplă care ține de dualitatea ”subiect-obiect”. În procesul percepției duale există o triadă formată din obiectul de perceput, subiectul cunoscător (”cel care vede”) și cunoașterea, procesul care unește subiectul de obiect. Ori de câte ori reușiți să percepeți ceva, există o diferență, uneori foarte subtilă (atunci când obiectul este mintea, de exemplu), între cel care vede și ceea ce este văzut, între cel care simte și ceea ce este simțit. Cu alte cuvinte dacă percepeți ceva, dacă vedeți, atingeți ceva, nu sunteți acel ceva. Este un proces în trei pași, mai întâi observați acel ”ceva” (corpul de exemplu), apoi deveniți conștienți de faptul că observați acel ceva (că există o cunoaștere îndreptată de la ”cineva” către ”ceva”) și apoi de faptul că există cineva care observă. În acest fel atenția se întoarce de la obiect la subiect într-un proces de detașare față de obiectul percepției.

În cazul exemplului de mai sus, dacă observați corpul, apoi deveniți conștienți de faptul că îl observați și apoi de faptul că există un observator, în acel moment constatați că voi, ca observator nu sunteți corpul, ”obiectul” observat în această situație. Acest proces se va repeta cu experiențe din ce în ce mai subtile până când va veni un moment în care nu veți mai putea face o diferență între ceea ce este observat și observator, moment în care apare experiența existenței pure, a existenței lipsite de atributele cu care ne identificăm de obicei (nume și formă, personalitate, funcție etc.). Fiecare din etapele următoare va trebui să aibă ca fundal acest proces triplu de căutare a Sinelui prin care ne detașăm treptat de corp, respirație, minte, corpuri subtile etc.

De asemenea, spre deosebire de aṣṭāṅga lui Patanjali, aici sunt doar 6 din etapele de acolo (aṣṭā înseamnă 8) pentru că primele două, yama și niyama, deși reprezintă instrucțiuni importante cu privire la pregătirea pentru meditație, nu fac propriu-zis parte din procesul meditativ.

 1. Āsana – postura de meditație

Meditația pornește de la unitatea corp-minte și de aceea poziția corpului va tinde să se reflecte asupra ”poziției” minții. Este bine să aveți o aceeași postură în care meditați (cu mici variații pentru perioadele mai lungi de meditație) pentru ca mintea să se preia sugestia pe care o primește de la corp.

Este importantă nemișcarea pe care să o mențineți perioade cât mai lungi de timp. Chiar și atunci când este nevoie să vă schimbați poziția, o veți face lent și conștient. Este posibil să fie mult mai dificil așa, însă veți păstra conștiența mult mai vie și astfel meditația va continua fără întreruperi prea mari.

Indiferent care este postura pe care o alegeți pentru meditație, există câteva detalii comune la care veți putea reveni periodic în timpul practicii. Ele pot fi reluate atât ca elemente de verificare cât și ca modalități de a stabili mereu un punct de plecare când constatați că mintea v-a zburat în altă parte.

Primul amănunt la care veți reveni este spatele drept. Va exista tendința de a curba spatele ori de câte ori mintea rătăcește. În momentul în care deveniți conștienți de acest lucru, verificați dacă spatele este drept, deschideți pieptul trăgând ușor de umeri înapoi, reluați observarea corpului.

 Patanjali definește āsana ca fiind fermă și plăcută. Echilibrul dintre aceste două extreme este ceea ce veți căuta, chiar și atunci când ”corpul” nu mai este decât o prezență în spațiu. Veți observa că pe măsură ce meditația se adâncește, se va modifica și percepția asupra corpului. Veți pierde gradat senzația de soliditate, de densitate a acestuia, devenind conștienți de structurile mai subtile, ajungând treptat la percepția lui ānandamayakośa, corpul fericirii.

Mai multe despre postură găsiți în articolele despre postura de meditație (1234)

 2. Prāṇayāma – respirația

De la corp vă veți deplasa atenția la respirație. Aceasta are darul de a liniști mintea și de a ne focaliza în interior. La început veți sesiza senzațiile respiratorii, trecerea aerului prin nări, dilatarea și contracția toracelui, deplasarea diafragmei și ușorul masaj abdominal. Aceste senzații concrete, fizice, agață atenția și mențin mintea focalizată.

Veți trece apoi la observarea punctului în care se termină inspirația și din care începe expirația.

Iată ce se spune în Vijñāna Bhairava Tantra (traducerea lui Jaideva Singh):

Sutra 24. Parā devī (Suprema Energie) a cărei natură este visarga (creația) se manifestă neîncetat ascendent (din centrul corpului către dvādaśānta, un punct la 12 degete distanță de nas) sub forma expirației și descendent (din dvādaśānta către centrul corpului) sub forma inspirației. Fiind constant conștienți și focalizați pe cele două locuri de origine (centrul corpului în cazul expirației și dvādaśānta în cazul inspirației) apare plenitudinea (care reprezintă starea de Parāśakti sau natura lui Bhairava).

Sutra 25. După respirația care se naște din interior (expirația care pornește din hṛt, Inima, centrul corpului) există o clipă de suspendare în dvādaśānta și după respirația care se naște din exterior (inspirația care pornește din dvādaśānta) există o clipă de suspendare în Inimă (hṛt, centrul corpului). Dacă îți fixezi mintea constant în aceste două momente de suspendare, vei descoperi că Bhairavī, esența formei lui Bhairava, se manifestă în acele două puncte.

La fel ca în sutra 24 din Vijñāna Bhairava, veți sesiza că acest punct interior se află în zona pieptului, central, ușor în dreapta. Veți descoperi că este locul de proiecție al Inimii Spirituale, acel loc pe care spontan îl indicați când arătați spre propria persoană.

Mergând un pas mai departe, veți sesiza că există un moment de suspendare, de vid, imediat după ce s-a terminat inspirația și chiar înainte de a începe expirația. Prelungiți acest moment la 1-2 secunde și observați cum mintea este absorbită de vidul acestei pauze. Veți percepe și faptul că la sfârșitul expirației și începutul inspirației există de asemenea un moment de suspendare de vid pe care îl veți prelungi la 1-2 secunde. Va fi ca și cum respirația se întâmplă direct în piept, ca și cum inspirați și expirați în Inima Spirituală.

Mai multe despre respirație și liniștirea minții găsiți aici.

 3. Pratyāhāra – interiorizarea

Acesta este momentul interiorizării, momentul retragerii simțurilor în Inimă. Continuând să fiți atenți la acel punct în care se încheie inspirația, în acel moment de pauză dinaintea expirației, veți constata că apare o intensificare a percepției interioare. Este ca și cum puteți simți acel punct interior, ca și cum îl puteți ”atinge”. Inima Spirituală, punctul de proiecție al acesteia în corp, devine o realitate tangibilă, o experiență vie de la care poate începe acum introspecția.

Sau poate să pară ca un spațiu interior în care ați intrat și în care evenimentele exterioare (zgomote, lumini, mirosuri) ajung estompate, ca dintr-o altă lume. Este un spațiu al Inimii numit hṛt akaśa (literal spațiul inimii) în upanishade. Aici poate să înceapă procesul descoperirii de Sine, de la aspectele cele mai grosiere, ale personalității și egoului, până la subtilitatea lui ātman.

Mai multe despre interiorizare găsiți aici.

4. Dharana – concentrarea asupra Sinelui prin întrebarea ”Cine sunt eu?”

În această etapă începeți procesul introspecției. Vă puneți întrebarea ”Cine sunt eu?” având atenția centrată în mijlocul pieptului, în hṛt akaśa (spațiul Inimii), în acel punct pe care l-am descris anterior. Răspunsul va fi o experiență a existenței, o afirmare a lui ”Eu SUNT”, dincolo de minte, de personalitate, de structurile efemere și limitate. La început este un efort mental, mintea pune întrebare, mintea încearcă să experimenteze răspunsul. Veți folosi acel proces triplu de detașare față de ceea ce percepeți și de întoarcere către cel care percepe. Veți trece gradat de la manas, mentalul inferior care ”gândește” realitatea la buddhi, mentalul superior, cel care intuiește și simte realitatea. Prin urmare veți încerca să experimentați, să simțiți această căutare ca pe o realitate vie și nu doar să o gândiți.

Acest efort constant de orientare repetată a proceselor interioare către ”Cine sunt eu?” reprezintă faza de concentrare, dharana. Dacă în atenția voastră vor intra atunci și alte evenimente (vă dor genunchii, auziți zgomote exterioare, vă miroase ceva, vi se face cald sau vi se face frig) supuneți toate aceste evenimente aceluiași proces triplu prin care faceți trecerea de la ceea ce este observat la cel care observă. De exemplu, dacă apare o tensiune în genunchi, deveniți conștienți de prezența ei, apoi de faptul că există ”cineva” care observă ”ceva” și apoi vă întrebați cine este acest ”cineva”. Răspunsul va fi ”eu” și apoi vă veți întreba ”cine sunt eu?” revenind la introspecție. Va trebui însă să încercați să nu folosiți doar mintea și deducția în această căutare ci să treceți către o experiență directă a realității lăuntrice. În cazul tensiunii din genunchi, va trebui să simțiți tensiunea, să vă confruntați cu ea, înainte de a trece la pasul următor.

Odată însă ce acest proces devine o obișnuință, va fi tot mai ușor să-l aplicați în cazul unor percepții mai subtile, legate de gânduri, emoții, energii, eliberându-vă astfel gradat de identificările care înlănțuie percepția de sine.

5. Dhyana – meditația

Veți începe să simțiți de la un moment dat o anumită fluiditate a procesului căutării de Sine, întrebarea și răspunsul tind să se întâmple în același ”loc interior” și apare o intensitate interioară, ca și cum intimitatea experienței capătă o dimensiune energetică. Experiența lui ”Eu Sunt” devine vibratorie și luminoasă, spanda și sphurata. Această vibrație luminoasă se rafinează și se intensifică tot mai mult, devenind atunci realitatea însăși. Momentul de maxim al acestei intensificări marchează trecerea la următoarea etapă.

6. Samādhi – momentul libertății experienței

Acesta este momentul renunțării, momentul în care vă abandonați complet experienței fără să mai ”faceți” nimic. Interior pare să fie ca o dilatare, ca o expansiune sau o topire în spațiul conștiinței pure, o libertate fără limite a experienței. În acest moment dispare ”Eu” și rămâne doar ”Sunt” ca ființare în oceanul nesfârșit al Conștiinței Universale.

Când această experiență tinde să se estompeze, când reapar limitările existenței în corp sau mintea își face din nou simțită prezența, fie să se minuneze de experiență, fie să încerce să o pună în cuvinte-gânduri, vă întoarceți la prima etapă. Vă observați corpul, sau ceea ce simțiți în acel moment ca fiind corpul, adesea acesta fiind o experiență mai subtilă, mai fluidă a limitării formei. Apoi respirația, punctul ei interior de origine, momentul de suspendare dintre inspirație și expirație, experiența acestui punct ca proces de interiorizare a simțurilor, concentrarea pe întrebarea ”Cine sunt eu?”, experiența vibratorie și luminoasă a lui ”Eu sunt” și apoi din nou abandonul în existența pură.

În orice moment mintea se îndepărtează sau experiența devine estompată, reluați procesul de la început, poate ceva mai repede, dacă deja vă aflați într-un stadiu mai profund, poate ceva mai lent dacă mintea este în continuare agitată.

7. Bhava Samādhi – extazul cu ochii deschiși

Ultima etapă o constituie experiența Sinelui cu ochii deschiși, când simțurile nu vor mai fi un obstacol care să vă scoată din realitatea propriei existențe. Aceasta este śāmbhavī mudra, momentul în care ”vedeți” Sinele pretutindeni.

Revenirea din meditație se face deschizând ușor ochii și încercând să păstrați experiența lăuntrică. Veți simți aproape concret atracția pe care simțurile o exercită către exterior și modul în care mintea este ”dusă” în afară de acestea. În timp însă, experiența va rămâne prezentă, ca un fundal pe care toate celelalte evenimente, interioare și exterioare se desfășoară. Este asemănător metaforei cinematografului, expusă de Yogananda în cartea sa ”Autobiografia unui yoghin”. Ecranul alb este Conștiința Sinelui iar filmul proiectat pe ecran evenimentele vieții. Chiar dacă imaginile par reale, atunci când filmul este oprit nu rămâne nimic altceva decât ecranul alb al Conștiinței Pure. În Bhava Samādhi veți păstra conștiența ecranului chiar și atunci când rulează ”filmul vieții”.

Yoga Sutras (introducere)

Yoga sūtra este considerată unanim una dintre cărţile fundamentale ale yoga darśana-ei (filozofiei yoghine) şi a celor care practică yoga, indiferent de linia spirituală pe care aceştia o urmează. Textul este foarte concis, însă surprinde esenţa în fiecare enunţ al său. Sūtra înseamnă în limba sanscrită fir, coardă, şnur. În India casta brahmanilor, cei autorizaţi să se ocupe de aspectele spirituale ale vieţii, primesc în momentul iniţierii un şnur sacru pe care îl poartă peste umăr, şnur care şi el poartă numele de sūtra. Prin extensie sūtra a ajuns să semnifice un fir călăuzitor şi să desemneze un enunţ scurt, un aforism, care condensează învăţătura spirituală. Rolul unei sūtra nu este să explice în întregime, ci să ghideze, să călăuzească către înţelegerea unui adevăr spiritual. Sūtra a ajuns să numească şi o anumită categorie de texte care cuprind astfel de ”fire călăuzitoare”.

În traducerea pe care o veţi putea citi în continuare voi încerca să păstrez această idee a firului călăuzitor. Nu vor fi explicate pe larg conceptele cuprinse în fiecare enunţ, ci mai degrabă veţi găsi diferite direcţii de înţelegere şi posibilitatea ca astfel să-i pătrundeţi înţelesul care vă este cel mai  apropiat. Voi încerca totodată să arăt legătura dintre Yoga Inimii Spirituale şi tradiţia yoghină surprinsă în acest tratat fundamental.

Textul cuprinde patru capitole sau în sanscrită ”pāda” (picior). Primul dintre ele este samādhipāda, capitolul despre extazul mistic al yoghinilor, care are 51 de sūtra-e; al doilea este sādhanapāda, capitolul despre practica spirituală care are 55 de sūtra-e; al treilea este vibhūtipāda, capitolul despre puterile supranaturale, care are tot 55 de aforisme; al patrulea şi ultimul este numit kaivalyapāda, capitolul despre eliberare şi beatitudinea care o însoţeşte, capitol care are doar 34 de aforisme şi despre care Eliade consideră (citându-l pe Jean Filizoat) în cartea sa ”Patañjali şi Yoga” că ar fi o adăugire mai târzie. Despre autorul acestui text, Patañjali, se cunosc prea puţine lucruri, chiar şi perioada în care a trăit fiind învăluită în mister. Cei mai mulţi autori îl plasează în timp cam cu 400 de ani înainte de Hristos deşi există unii care împing această perioadă mult înapoi.

Este cel mai vechi text cunoscut cu privire la yoga şi este considerat a fi prima sistematizare scrisă a sistemului filozofic yoghin, tradiţie care cel puţin până l-a el a cunoscut mai mult o transmitere orală.

Yoga Inimii Spirituale nu este o formă nouă de yoga ci este o expresie vie a experienţei Sinelui, a lui ātman, dobândită prin intermediul tehnicilor yoghine. Prin urmare ceea ce cuprinde esenţializat Yoga Sūtra poate fi înţeles şi din perspectiva acestei experienţe personale născută din practica spirituală. Cele două aspecte ale vieţii spirituale, acţiunea născătoare de experienţă şi cunoaşterea oferită de tradiţie se susţin şi se întăresc una pe cealaltă. Expansiunea câmpului conştiinţei dublată de experienţa centrului, a Inimii, este posibilă printr-un antrenament constant al conştiinţei de sine, al experienţei ”martorului” care observă cu detaşare evenimentele vieţii, atât cele din corp, de natură fizică, psihică, emoţională ori spirituală, cât şi cele din afara acestuia. Pe măsură ce se adânceşte percepţia substratului conştiinţei, acel freamăt inefabil al Inimii, distincţia dintre interior şi exterior slăbeşte locul ei fiind luat gradat de percepţia unităţii. Acest proces este însă însoţit de o serie întreagă de fenomene care îşi găsesc locul în sistematizarea făcută de Patañjali după cum se va vedea în continuare.

Voi începe prezentarea sūtra-elor oferind mai întâi varianta sanscrită în scrierea devanāgarī, apoi transliterarea în caractere latine folosind diacriticele specifice, apoi traducerea fiecărui cuvânt în parte şi în cele din urmă o traducere a textului sūtra-ei. Voi păstra această structură pentru a permite, prin înţelegerea fiecărui cuvânt în parte, posibilitatea de a surprinde mai bine înţelesul fiecărui aforism şi pentru ca fiecare să îşi poată face chiar şi o traducere proprie a fiecărei sūtra, conform experienţelor şi trăirilor lui interioare. Nu voi intra însă în detaliile limbii sanscrite, legate de pronunţie ori de gramatică, rolul acestei prezentări limitându-se la oferirea unei baze teoretice practicii yoghine.

La sfârşitul fiecărei sūtre va fi şi comentariul lui Vyasa, unul dintre cele mai vechi şi mai apreciate comentarii. Din păcate, din cauza insuficientei mele cunoaşteri a limbii sanscrite, nu mă pot aventura la o traducere directă şi voi folosi două din traducerile făcute în engleză. Prima versiune este a lui Pandit Usharbudh Arya şi cea de a doua a lui Bangali Baba. Îmi cer anticipat iertare pentru stângăciile care vor decurge de aici.

Teodor Sebastian

Elementele de bază ale meditaţiei

Meditaţia are ca punct de pornire un lucru foarte simplu în aparenţă: o minte liniştită. Indiferent cât de complexă ar fi o tehnică de meditaţie şi cât de promiţătoare ar fi efectele ei, atâta vreme cât mintea nu îşi schimbă modul de funcţionare, atâta vreme cât nu apare această nemişcare a minţii, experienţa meditativă nu poate avea loc. Multă lume pare să ignore acest lucru simplu, această bază pe care meditaţia se clădeşte. Oamenii vor să cunoască dimensiunile mai profunde ale existenţei lor fără să fi realizat lucrurile simple, fără de care accesul la acele profunzimi e foarte dificil, dacă nu imposibil.

De aceea baza meditaţiei o constituie aceste lucruri în aparenţă simple care însă constituie fundaţia pe care apoi se poate clădi o experienţă solidă. Punctul de plecare îl constituie postura, modul în care corpul este aşezat. Yoga a insistat mereu pe legătura care există între corp, respiraţie şi minte. Dacă asupra minţii controlul nostru e limitat  (lucru pe care l-aţi observat probabil atunci când aţi încercat să nu vă gândiţi la ceva sau atunci când aţi vrut să vă păstraţi mintea focalizată doar asupra unui subiect) asupra corpului controlul nostru este ceva mai extins. În timp ce mintea nu o putem lua şi aşeza într-o ”postură” liniştită (cel puţin la început), cu corpul este mult mai uşor să facem acest lucru. E uşor de observat modul în care poziţia corpului e corelată cu starea interioară şi cu gândurile pe care le avem într-un anumit moment. Dacă dăm puţin umerii înapoi şi deschidem puţin pieptul, spontan ajungem să ne simţim mai optimişti şi mai plini de entruziasm. Chiar dacă transformarea e mică sau insuficientă ca să ne modifice complet starea în care ne aflăm într-un anumit moment, putem totuşi să observăm cum există o modificare subtilă în calitatea trăirii interioare, o modificare în direcţia în care mintea e tentată să meargă.

Acelaşi lucru se poate spune despre respiraţie. În cazul ei, modificările sunt poate mai subtile şi e nevoie de mai multă atenţie în a nu tulbura echilibrul şi armonia proceselor lăuntrice, însă mici modificări ale ritmului respirator însoţite de o atenţie şi de o conştienţă anume, pot avea un impact semnificativ asupra calităţii minţii.

Vom încerca în continuare, într-o serie de articole, să descriem aceste elemente simple legate de bazele meditaţiei, elemente uşor de aplicat şi urmărit, care pot avea un efect pozitiv asupra calităţii efortului nostru meditativ. Ele ne vor ajuta să avem un punct de plecare mult mai bun şi mai solid în aventura interioară a cunoaşterii de sine.

Theme: Overlay by Kaira