În fiecare din noi există Arhetipul Vindecătorului Divin. Acest Vindecător Divin este adevăratul vindecător din toate fiinţele, şi nu un anumit om. Pentru a ne vindeca pe noi sau pe alţii trebuie să urmărim să ne cunoaştem chiar pe noi înşine cât mai profund şi astfel vom putea manifesta chiar noi harul puterii tămăduitoare.

Dacă în trecut şi până în momentul prezent oamenii aflaţi în suferinţă au făcut şi continuă să facă apel la un intermediar, care din exterior acţiona în vederea restabilirii echilibrului perturbat şi redării sănătăţii, noua ştiinţă a vindecării îşi propune să fundamenteze, pe baza unor principii universal valabile, modalitatea cea mai eficientă care să conducă la scopul propus, care îl reprezintă în esenţă tămăduirea spirituală.

În acest sens, ştiinţa vindecării spirituale presupune întotdeauna participarea directă, sistematică, chiar a celui bolnav, care este învăţat gradat să deprindă modalităţile eficiente de autotratament şi în acelaşi timp să-şi construiască, pe baza principiilor adevărului, binelui şi armoniei, o nouă stare interioară mult superioară.

În aceasta constă, de fapt, şi diferenţa esenţială între cele două modalităţi de tratament. În această direcţie, rolul major îi revine acum măiestriei terapeutului, care utilizând o serie întreagă de modalităţi ce ţin de latura fiziologică, psihică, mentală şi spirituală, reuşeşte să trezească acele resurse potenţiale, infinite, ale oricărei fiinţe, chiar aflată în suferinţă, pe care să le mobilizeze pentru vindecarea deplină.

Pacientului îi revine, la rândul său, ca o datorie, crearea atitudinii de participare directă, înţeleasă ca o necesitate fundamentală, căreia trebuie să-i răspundă, aflat acum în al 12-lea ceas şi fiind adeseori ultima şansă pe care această existenţă i-o oferă.

Aflându-se în această ipostază, şi înţelegându-şi rolurile pe care şi le-au asumat, terapeutul – de a deveni un instrument perfect care poate canaliza resursele celui bolnav, şi cel aflat în suferinţă – de a-şi mobiliza toate resursele în aceeaşi direcţie, cei doi se pot apropia conlucrând şi interferând prin mai multe rezonanţe, în vederea atingerii scopului propus.

Pentru a se concretiza ca stare tot ce s-a menţionat aici, trebuie să ne reamintim cele două principii fundamentale:

1.principiul consacrării şi integrării armonioase a  tuturor gândurilor şi acţiunilor şi

2.principiul rezonanţei.

Înaintea oricărui contact cu un pacient, ne interiorizăm câteva minute, consacrând toate gândurile şi faptele de ajutorare pe care le vom realiza pentru acel bolnav, precum şi fructele acţiunii noastre lui Dumnezeu, simțit ca esența ființei noastre. Îl implorăm sincer să ne răspundă printr-o stare interioară model, de forţă, linişte, armonie, înălţare, şi Îl rugăm de asemenea apoi, să îl ajute pe acei om, prin noi. Vom urmări să ne dăruim ca un instrument cât mai bun şi mai pur în mâinile lui Dumnezeu, care prin noi îşi va manifesta graţia în vindecarea bolnavului. Starea de dăruire către Divin, starea de releu perfect, va fi menţinută pe întreaga durată a lucrului cu pacienţii şi cât mai mult timp cu putinţă în restul timpului, ca o continuă trăire transfiguratoare. Vom realiza astfel rezonanţa între noi şi infinita Forţă Divină Binefăcătoare, care ne va inspira, ghida şi umple de energii benefice. În finalul întâlnirii cu pacientul, ne vom interioriza din nou, pentru a îngenunchea lăuntric, plini de recunoştinţă către Dumnezeu, Cel Mereu Bun şi plin de compasiune.

În timp ce lucrăm sau discutăm cu bolnavul, vom urmări să invocăm continuu un flux de lumină alb strălucitoare care coboară asupra lui, purificându-l şi însănătoşindu-l.

 Este foarte importantă, de asemenea, transfigurarea pacientului. Vom evoca în omul din faţa noastră calităţile fundamentale care îl pot readuce într-o stare de perfectă armonie, îl vom ajuta ca la rândul său să îşi redescopere acele virtuţi sufleteşti, pe care manifestându-le va fi ajutat să îşi refacă starea de echilibru lăuntric.

Pacientul va fi ajutat să renunţe la atitudinea de “om bolnav” şi la toate comportamentele care îi întreţin starea de boală (frică, lamentare, pesimism, neîncredere, suspiciune, răutate, egoism, vicii, manii obsesive, nelinişte, angoasă etc), care reprezintă de fapt rezonanţe cu energii negative profund perturbatoare.

Indiferent de rezultatele obţinute în timp, atitudinea interioară a terapeutului nu trebuie să se modifice, printr-o implicare egotică sau pierderea încrederii, a siguranţei, a optimismului. El trebuie să fie consecvent în manifestarea continuă a energiilor armonizante, perfect detaşat şi plin de înţelepciune şi compasiune.

El nu trebuie să fie deviat în ceea ce priveşte manifestarea acestor aspecte, cunoscând faptul că adeseori pot să apară reacţii subiective ale pacientului, tentaţii ale acestuia de a întrerupe tratamentul sau de a solicita mereu altceva. Acestea reprezintă, de cele mai multe ori, blocaje karmice specifice bolnavului. Este posibil ca la o primă şedinţă cu el să apară rezultate deosebite, dar ulterior, acesta să le nege sau să întrerupă tratamentul. Sunt situaţiile rare ale acelor oameni cărora deocamdată nu le este permisă, din punct de vedere karmic, vindecarea.

În alte situaţii, anumite rezultate sau reacţii la tratament par a se lăsa aşteptate. Dar nici acum nu trebuie să fim neliniştiţi, căci adeseori cumulul cantitativ conduce la saltul calitativ şi după un anumit timp se înregistrează veritabile salturi în vindecarea bolnavului.

Toţi marii vindecători care au acţionat într-o perfectă armonie cu legile firii au arătat oamenilor importanţa atingerii unei viziuni globale a bolnavului. Cunoscând principiul reflexiei, prin care întotdeauna Totul se reflectă în parte şi partea se reflectă în Tot, în mod analogic, ei tratează atât corpul, cât şi sufletul. În această direcţie, Zamolxe afirma că: “după cum nu trebuie să încercăm a ne îngriji ochii fără să ţinem deloc seama de cap, tot astfel nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp şi, în mod asemănător, având în vedere acest adevăr trebuie să-i dăm totdeauna o potrivită îngrijire trupului dimpreună cu sufletul. Probabil acesta este motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc tainele întregului pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă, iar dacă partea tulburată va fi vindecată, întregul va fi din nou armonios aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp plin de vigoare, bun la suflet şi fericit.”

În acest sens, tratamentul natural al oricărei afecţiuni urmăreşte înlăturarea cauzelor fundamentale care determină condiţiile apariţiei bolii. Este tratată fiinţa şi nu boala, urmărindu-se rearmonizarea ei pe toate planurile. Se va acţiona simultan asupra nivelurilor profunde, mentale, sufleteşti, cât şi asupra suferinţelor corpului fizic.

În esenţă, orice suferinţă îi este dată omului pentru a-l retrezi la o viaţă adevărată, pentru a-l orienta către inima sa. De aceea, pacientul trebuie să înţeleagă că adevăratul scop pe care îl urmăreşte este transformarea  spirituală, trezirea conștiinței inimii spirituale şi toate celelalte rezultate, implicit starea de sănătate, vor apărea de la sine. .

Știinţa vindecării spirituale oferă o modalitate prin care omul bolnav să poată ieşi din suferinţă. Această cale implică întotdeauna ca prin participare directă şi efort conştient, pacientul să devină capabil să se autocunoască şi să se înţeleagă pe sine, reapropiindu-se astfel de esenţa sa profundă.

Toate vindecările aparent miraculoase se fundamentează pe acest proces al regăsirii de sine. Când bolnavul ajunge să trăiască o stare caracterizată de dorinţa puternică de a face tot ceea ce îi stă în putere pentru a se vindeca, precum un înecat doreşte o gură de aer, se poate spune că vindecarea este aproape. Purtat de o fervoare şi aspiraţie puternică de a redeveni armonios şi sănătos, pentru Dumnezeu el este atunci dispus să renunţe la multe dintre obişnuinţele sale vechi, orientându-se acum, cu toată încrederea, pe calea transformării sale binefăcătoare.

Modalitatea naturală de vindecare presupune întotdeauna reîntoarcerea la adevărata natură a fiinţei noastre. Când o fiinţă este bolnavă, este ştiut faptul că ea este închisă, pesimistă; şi relaţiile ei cu Universul exprimă o stare de dizarmonie. Este ca un organism care devine secătuit, lipsit de vitalitate, închistat şi incapabil de a mai rezona cu focarele de energie binefăcătoare din acest univers, adeseori ajungându-se ca prin inerţie şi stagnare în boală, bolnavul să asiste la procesul sinuciderii sale lente. Afirmarea vieţii, în urma procesului de deschidere sufletească, de împăcare şi de regăsire de sine, determină din nou stări de rezonanţă din ce în ce mai ample cu toate acele surse focar de putere, forţă, sănătate, regeneratoare, existente în Univers. Propria natură interioară asimilează din nou, din ce în ce mai profund, natura exterioară şi astfel principiul vieţii şi energiile ei specifice se retrezesc reîmprospătate, determinând reapariţia stării de armonie şi sănătate.

Respectând principiul non-violenţei, vindecătorul va urmări combinarea armonioasă a mai multor metode naturale de vindecare, care, susţinute sistematic şi intensiv o perioadă adecvată de timp, vor determina în starea pacientului o schimbare fundamentală, resimţită pe toate planurile – fizic, psihic, mental şi spiritual. Aceste modalităţi de vindecare şi remedii naturiste, din punctul de vedere al efectelor generate în fiinţa bolnavului, se potenţează reciproc şi determină, într-un timp scurt, un salt energetic, care permite încă din faza iniţială a tratamentului trecerea la o nouă stare interioară, care conferă încredere şi amplifică dorinţa bolnavului de a intensifica eforturile depuse de el în vederea vindecării.