„Fericirea este scopul vieţii; când fericirea dispare, existenţa rămâne un experiment nebunesc şi lamentabil.” (George Santayana, Micile eseuri)

De ce suferim?

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Și în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea, oricâtă plăcere ai trăi, simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Eterna beatitudine

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a fi conștienți că sunt lipsiți de iubire, încredere, optimism, entuziasm. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

“Pentru fiecare om există un drum spre fericire: acela pe care este chemat să meargă. Cei mai mulţi nu îl găsesc. Cei înţelepţi continuă să îl caute până la moarte. Cei ignoranţi se trântesc la pământ şi plâng că sunt nenorociţi.” Nicolae Iorga

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţelor  senzoriale determinate de dorinţa de satisfacție personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a Inimii Spirituale.

“Fericirea adevărată este ca lumina: corpurile care strălucesc mai puternic nu opresc lumina pentru ele, ci o împart cu mai multă dărnicie celor din jurul lor.”  (Panait Cerna)