Categorie: Spiritualitate

Maha Shiva Ratri (Marea Noapte a lui Shiva)

Shiva reprezintă Conștiința pură din care totul se naște. Din toate aceste nopți, cea mai importantă este considerată de yoghini a fi cea din februarie – martie, calculul exact pentru această dată fiind corelat cu fazele Lunii în calendarul indian. Aceasta este, spune legenda, noaptea în care Shiva s-a revelat ca o coloană infinită de foc, axul lumii care străbate manifestarea și totodată o transcende. Este noaptea grației divine în care iluzia poate fi dizolvată prin cunoașterea Adevărului cel mai profund.

Rumi – Totul este pentru a iubi

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi. Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273. Rumi înseamnă “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km de Konya.

Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi  printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”, un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mână a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.” Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.

Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit, iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.

Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa, “puritate”, şi safwa, “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.

Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată  şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.

Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce: “Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.

Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme, Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învârtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore încontinuu.

După un timp s-a auzit că Shams este în Damasc, iar Rumi şi-a trimis fiul să îi aducă prietenul înapoi. Când Rumi şi Shams s-au întâlnit din nou, au căzut amândoi unul la picioarele celuilalt aşa încât nimeni nu putea şti cine era cel iubit, cine era cel îndrăgostit, maestru sau discipol.

Shams s-a stabilit în casa lui Rumi şi s-a căsătorit cu o fermecătoare tânără alături de care a trăit amorul sacru pătruns de înţelepciunea sufită.

Între cei doi prieteni au început din nou discuţiile mistice fără sfârşit şi geloziile celor din jur i-au încercuit din nou. În noaptea de 5 decembrie 1248, în timp ce Shams vorbea cu Rumi, a fost chemat până la uşa din spate a casei şi nu s-a mai întors niciodată. S-a presupus că a fost omorât de elevii lui Rumi cu încuviinţarea fiului său – Allaedin. Astfel şi-a dat Shams capul pentru împlinirea unei prietenii mistice nemaiîntâlnite vreodată. Se spune că Shams şi-ar fi acceptat moartea, pentru că altfel nici o forţă pământeană nu ar fi putut să omoare o astfel fiinţă teribilă care era totodată înzestrată cu uimitoare puteri spirituale. Rumi a plecat să îl caute.

Dispariţia misterioasă a prietenului său a acoperit lumea interioară a lui Rumi cu tristeţe, dar spirtul său a învins. Mai târziu avea să spună:

“De ce să caut? Sunt şi eu la fel ca el.
Esenţa lui vorbeşte prin mine.
Mă căutam pe mine însumi.”

Unirea lor sufletească a fost completă. După 13 ani, găsindu-şi liniştea, Rumi a scris lucrarea sa cea mai importantă – Mathnawi. Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.

După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.

Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.

Mathnawi a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus Mathnawi. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”

În “Discursuri” Rumi ne spune:

“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”

“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă: “Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”, adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.

“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că “Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.

Ca şi alţi mari mistici musulmani, Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.

De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.

Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.

“Îţi revelezi  chipul în mii de oglinzi;
apari în fiecare oglindă.
Un singur Soare
străluceşte în mii de ochiuri
de oglinzi.”

Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul  misticului vorbesc despre viaţa sa. Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.

Realitatea esențială a universului este spiritul

Descoperirea științifică cea mai importantă a secolului XX nu este nici cea a forțelor nucleare, nici cea a teoriei relativității, nici cea a numeroaselor dezvoltări audio-vizuale; este descoperirea lumii interioare, a lumii spirituale, recunoașterea de către savanți a faptului că pentru cunoașterea realității ultime, intelectul este un instrument insuficient atât timp cât nu este luminat de spirit. 

Spiritul guvernează materia 

Umanitatea se află astăzi într-o perioadă de transformări profunde, iar lumea științifică nu scapă acestei schimbari. Ca urmare, există o convergență spre o știință globală, holistică, care îl plasează pe om într-o strânsă interdependență față de tot ceea ce îl înconjoară, indicându-i locul ce i se cuvine în Univers. 

Spiritul nu mai apare astăzi ca un intrus accidental în regatul materiei. Savanți de avangardă, cum ar fi James Jeans, Arthur Eddinton, Fritjoff Capra, Jean Charon, Patrick Drouot, David Bohm consideră că spiritul trebuie mai curând considerat drept cel care creează și guvernează regatul materiei. 

Din cercetările făcute în profunzimile materiei, se poate constata că soliditatea sa este aparentă. Dacă se ține seama de spațiile imense care există între nucleul atomului și electronii care gravitează în jurul său, se poate spune că materia se reduce, în ultimă analiză, la puțin “ceva” și foarte mult vid. Impresia de soliditate a materiei se datorează vitezei extraordinare a particulelor sale, astfel încât ceea ce noi vedem și pipăim nu este o realitate, ci doar o iluzie. Această afirmație a fizicienilor se apropie uluitor de mult de afirmațiile tradițiilor orientale care afirmă că întregul univers este Maya, iluzia cosmică. 

În afară de aceasta, materia nu apare în câmpul simțurilor noastre decât atunci când particulele sale intră în contact unele cu altele, iar în acest caz noi le cunoaștem sub formă de evenimente; aceste evenimente sunt cele care ne aduc proba existenței materiei. Până la intrarea lor în contact, particulele care constituie materia rămân complet invizibile omului. 

Datorită acestui fapt, nu trebuie să concepem un univers constituit din bucăți de materie solidă, ci ar fi bine să ne obișnuim cu ideea că lucrurile nu sunt decât puncte de întâlnire, sisteme de evenimente amestecate laolaltă. De la această concepție nu mai este decât un pas până la teoria filozofului Berkeley, pentru care lumea exterioară este o creație a spiritului și nu există în afara conștiinței noastre. 

Iar acest pas este făcut de marele astrofizician englez Arthur Eddington, a cărui teorie poate fi sintetizată astfel: “Să nu uităm că Spiritul este primul obiect și cel mai direct al experienței noastre, tot restul nu este decât deducție îndepărtată.” 

Marea eroare în care s-a aflat știința clasică timp de atâtea secole a constat din faptul că a considerat materia ca fiind separată de spirit. Descartes susținea că nu poate fi nici o legătura posibilă între spirit si materie, ele fiind două entități cu totul distincte. Această concepție l-a făcut să conchidă că există două lumi distincte, aceea a spiritului și aceea a materiei, care sunt independente una de cealaltă, fără posibilitatea de a se întâlni vreodată. 

Universul este gândul lui Dumnezeu 

Dar potrivit filozofiei lui Berkeley și a altor savanți, între spirit și materie există o interacțiune constantă, deoarece ele au aceeași natură. Toate corpurile care compun universul nu pot exista în afara conștiinței, căci obiectivitatea fenomenelor și obiectelor provine din faptul că ele există în “gândirea unui spirit etern”. 

Dacă universul este un univers de gânduri, așa cum afirma James Jeans, atunci crearea sa trebuie să fi fost ea însăși un act de gândire. Astfel, știința modernă ne determină să considerăm Creatorul ca fiind în afara timpului și spațiului, exact așa cum un pictor se află în afara pânzei sale. 

Există viață la nivel nuclear! 

Cercetătorii Robert Linsen și Robert Tournaire au scos în evidență importanța unității fizice, psihologice și spirituale a omului și a lumii. Argumentele lor filozofice și metafizice au fost completate de lucrările a doi savanți suedezi, Hodgar Hyden și Egyhaszie, de la Universitatea din Goteborg, care au arătat natura legăturilor strânse care există între activitățile mentale și emoționale pe de o parte, și mișcările electronului, pe de altă parte. Potrivit afirmației savantului Alfred Herman, “Electronul este în același timp constructorul și animatorul a tot ceea ce este viu. El este singura unitate materială ce poate intra direct în contact cu psihismul individual, cât și cu cel cosmic”. Fiind capabil să înțeleagă ordinele care vin de la psihic, să le interpreteze și să le execute, electronul nu mai poate fi considerat un simplu corpuscul material. Iar oamenii de știință se întreaba acum care este natura energiei pe care el o concentrează. 

Specialiști ai fizicii nucleare, ca Alfred Herman și D. Leeden, vorbesc deschis despre un psihism al electronului și de viața particulelor intranucleare. Lucrările savantului englez D. Leeden, ale matematicienilor Ștefan Lupașcu și Robert Tournaire, ale fizicianului Dirac, ale dr. Roger Godel, ale lui Robert Oppenheimer, Jean Charon, Theillard de Chardin scot în evidență anumite capacități de memorie și inteligență nu numai ale materiei organizate, dar chiar și ale materiei neorganizate. În ultimă analiză, s-a constatat că nu există decât o singură realitate, care se dezvăluie ca fiind materială sau spirituală, după unghiul sub care este privită. Spiritul și materia nu sunt astfel decât fațetele opuse, dar complementare ale aceleiași energii fundamentale a creației. 

Această energie a fost găsită ca fiind dotată nu numai cu inteligență, ci, de asemenea, cu o anumită capacitate de iubire, o iubire impersonală care este o “stare de a fi”, eliberată de orice dualitate, care este, de fapt, o mișcare de creație. Ea este creație. Această precizare este de cea mai mare importanță pentru înțelegerea Creației, așa cum este ea văzută atât de tradițiile ezoterice, cât și de știința actuală. 

Potrivit taoismului și tradiției Zen, iubirea adevărată este Creație. Ea este situată într-un alt plan, într-o altă dimensiune decât iubirea umană obișnuită, de aceea trebuie găsit un limbaj nou care să o exprime. Tocmai pentru că participă la alte dimensiuni decât cele care ne sunt familiare, iubirea adevarată este impersonală și cosmică. 

Astfel, știința actuală a ajuns la aceleași concluzii ca și tradițiile spirituale străvechi ale planetei noastre, tradiții care afirmă că iubirea, forța motrice a universului, arde în adâncul tuturor lucrurilor și ființelor. 

“Dacă vom descoperi o teorie completă – a originii universului – trebuie ca ea, în timp, să poată fi înțeleasă, în principiu, de fiecare, nu doar de câțiva oameni de știință. Atunci vom putea toți – filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, să luăm parte la discuții asupra întrebărilor de ce noi și universul existăm. Dacă vom găsi răspunsul adevărat la această întrebare, el va fi, totodată, trimful ultim al rațiunii umane, pentru că atunci vom cunoaște mintea lui Dumnezeu.” (Stephen Hawking) 

Se știe faptul că lumina albă, la trecerea printr-o prismă, se descompune în 7 culori fundamentale, prisma acționând în acest caz ca un transformator de energie luminoasă. În multe privințe, omul este un asemenea transformator de energii. El poate fi considerat ca o prismă vie, grație căreia unica energie a universului se transformă în aspectele sale cele mai variate și se dezvaluie într-o gamă întreagă de nuanțe. Traversând prisma-om, realitatea esențială, fundamentală a universului se descompune într-un ansamblu de calități diferite: conștiință, iubire, inteligență etc.

Viața marelui înțelept Shankara

Shankara este unul din cei mai importanți reprezentanți ai filozofiei non-dualismului. El a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său, făcând să strălucească din nou învăţătura pură a Vedantei, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, Buddha, Shankhara şi Ramakrishna domină semeţ şi senin filozofia și religia Indiei.

 “Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul Shankaracharya” (Swami Vivekananda) 

 Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui Shankara – cel ce a fost un mare yoghin, filozof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa. Se presupune că Shankaracharya s-ar fi născut la Kalady în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 686 e.n. Fiecare filă a vieţii lui Shankara străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace.  

 Copil fiind, Shankara a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a realizat comentarii şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică. 

La vârsta de zece ani el era deja considerat un geniu. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui Shiva. 

Băiatul era însă nemulţumit. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, societatea în care trăia era, ca şi acum, materialistă. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. Shankara, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul adevărului. 

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit Moha Mudgaratu – “Sfărâmarea iluziei”. Atunci Shankara şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru autentic. 

Pe malurile râului Narmada l-a întâlnit pe Gaudapada, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. Shankara i-a cerut bătrânului iniţierea, dar Gaudapada l-a refuzat deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu Brahman. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, Govindapada. Acesta îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces yoga. Într-un timp foarte scurt, Shankara atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual. 

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui Shankara. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. Shankara, brahmanul, i-a ordonat lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: “Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” Shankara a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, Manisha Panchaka. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul: 

“Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.” 

Shankara a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof Mandan Misra. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, Shankara s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. Misra tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. Shankara, cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. Misra l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri – şi de aceea a întrebat sarcastic: “De unde vine acest cap ras?” “Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, a răspuns Shankara cu dezinvoltură, “Capul ras răsare chiar din gât”.

Misra şi-a pierdut răbdarea, dar Shankara a continuat să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi s-au pus de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, Shankara ar fi devenit cap de familie, iar Misra dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. Bharati, învăţata şi onesta soţie a lui Misra, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile insă, ghirlanda lui Misra se ofilise, pe când cea a lui Shankara era şi mai frumoasă ca la început. În final Shankara a fost capabil să-l convingă pe Misra de superioritatea vieţii monastice şi Misra a devenit discipolul său. El este cel care, mai târziu, a făcut adnotări asupra comentariilor lui Shankara la Brahma Sutras, textul fundamental al învăţăturii Vedanta. 

 Îndeplinind instrucţiunile date de maestrul său, de a restabili învăţătura Advaita Vedanta ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la Varanasi, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli importanți ai săi, Somananda. 

De la Varanasi, marele maestru spiritual a călătorit la Bgarinath împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filozofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui Nirguna Brahman (Brahman transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de Saguna Brahman (Brahman văzut în forme, zeităţi etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, Shankara a scris comentarii la zece din Upanishade, la Bhagavad Gita şi la Brahma Sutras şi și-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă.

Thimbaud spunea: „Doctrina revelată de Shankara este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale Vedantei care derivă din vederile reprezentate de Shankara, nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita Vedanta ortodoxă”. 

Apoi el a peregrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin talentul său oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate. 

Shankara a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Snngeri Math, pe dealurile Sringeri in sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotiramath la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mănăstiri. De asemenea, a repartizat fiecărei mănăstiri câte o Veda astfel: Rig-Veda pentru Govardhana Math, Yajur-Veda pentru Sringeri Math, Sama-Veda pentru Sarada Math şi Antharva-Veda pentru Jyotir Math. 

Multe culte ciudate invadaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. Shankara, cu ajutorul adevărului din scripturi şi al ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al Vedelor. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine. Singurul scop al cultului este, spunea Shankara, ca printr-o străduinţă constantă, să devenim perfecţi, să devenim divini, să-l atingem pe Dumnezeu, şi să fim Dumnezeu. 

Afecţiunea sa adâncă pentru mama sa şi promisiunea făcută au triumfat asupra regulilor ce guvernau Ordinul sannyasinilor. La moartea ei, el a îndeplinit ritualurile funerare ale mamei sale, în ciuda opoziţiei rigide ce venea din partea rudelor sale. 

Shankara a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (Dasanami Sampradaya). Nu este fără semnificaţie faptul că Sri Ramakrishna, profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui Swami Totapuri Maharaj, care aparţinea liniei Puri, una dintre Dasanamis. De aceea călugării ordinului Ramakrishna sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept Sri Shankara. 

Viata lui Shankara s-a sfârşit la Kedarnath în Himalaya. Avea numai 32 de ani. 

Opera literară a lui Shankara este deosebit de importantă. El a făcut comentarii nu numai asupra Sutrelor vedantice, dar a creat şi două lucrări filozofice majore: Upadeshasahasri şi Viveka chudamani (Discernământul spiritual, bijuteria cea mai de preţ). El este de asemenea autorul multor poeme, imnuri, rugăciuni şi lucrări referitoare la filosofia Vedanta. Numele advaita vedanta a fost dat de el filozofiei non-dualismului.

A fost în primul rând un adept al nondualismului în forma sa cea mai pură, dar cu toate acestea a restructurat viața monastică a Indiei. Este unul din cele mai înalte spirite ale omenirii.

Shankara_in_dezbatere_cu_Misra

Nirvanashatkam – Şase strofe despre eliberare

Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Nu sunt nici intelectul, nici gandirea si nici simtul eului, nici mintea.
Nu sunt nici auzul, nici gustul, nici mirosul, nici vederea.
Nu sunt nici eterul, nici pamantul, nici focul, nici aerul.
Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Nu sunt nici suflul vital, nici cele cincieteruri vitale.
Nu sunt nici cele sapte componente ale corpului, nici cele cinci invelisuri.
Nu sunt nici cele cinci organe de actiune.
Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Nu sunt nici aversiune, nici atractie, nici aviditate, nici ratacire.
Nu cunosc nici orgoliul, nici invidia.
N-am nici obligatii, nici interese, nici dorinte, nici pasiuni.
Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Pentru mine nu exista nici actiunile bune, nici actiunile rele, nici placerea, nici suferinta.
Nu exista nici macar incantatiile rituale, locurile sfinte, Vedele sau actul sacrificial.
Nu sunt nici placerea, nici obiectul placerii si nici agentul placerii.
Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Nu cunosc nici moartea, nici indoiala, nici diferentele de casta.
Nu am nici tata, nici mama, caci eu sunt nenascut.
Nu am nici un prieten, nici o ruda, nici un maestru, nici un discipol.
Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA,
sunt SHIVA!
Sunt etern, neschimbat si fara forma.
Prin ubicuitatea mea exist pretutindeni.
Nu sunt atasat de organele de simt si de aceea nu am nici o dorinta.
Nu cunosc nici libertatea, nici robia,
Sunt Constiinta
si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!
Shankara 

Ramakrishna – O viaţă de iubire

A ierta totul, a iubi totul, a intelege totul cu iubire si pace. Asa ar putea fi definita viata lui Ramakrishna in cateva cuvinte.

In primele ore ale diminetii de 18 februarie 1836, s-a nascut in India cel care avea sa fie unul dintre marii intelepti ai acestei planete. Parintii sai, Khudiram si Chandra, i-au pus numele de Gadadhar, dar el a fost cunoscut mai tarziu sub numele de Ramakrishna. Astrologii i-au prezis, chiar de atunci, un viitor deosebit. La varsta de cinci ani, baiatul invatase deja pe de rost numele tuturor stramosilor lui, imnurile inchinat diferitelor zeitati, cat si marile povestiri epice fundamentale ale traditiei hinduse. La scoala, si-a orientat intreaga atentie asupra studiului vietilor sfintilor si a eroilor spirituali.

Perseverenta in analiza acestor aspecte il ducea in stari profunde de meditatie, dar nu numai subiectele spirituale declansau asemenea stari, ci orice peisaj deosebit si frumos. Iata cum descrie el insusi prima sa stare de extaz: “Intr-o zi de iunie sau iulie, cand aveam sase sau sapte ani, ma plimbam pe o poteca ingusta ce separa campurile de orez, mestecand absent cateva boabe din orezul fiert pe care il purtam in cos. Privind pe cer, am vazut niste nori frumosi, vinetii, nori de furtuna, intinzandu-se cu repeziciune si acoperind cerul. In acelasi timp, ca o salba de margaritare, un sir de cocori in zbor, de o albeata sclipitoare, tiveau parca acesti nori intr-o imagine neasemuit de frumoasa. Contrastul acestei viziuni m-a impresionat atat de mult, incat mintea mea s-a dilatat in nemarginire, facandu-ma sa cad in lan, lipsit de cunostinta. Orezul din cosulet s-a raspandit in toate directiile. Mai tarziu, m-au gasit cativa oameni care m-au dus pe brate acasa. Emotia intensa in fata acestei fascinante armonii mi-a inundat sufletul, facandu-ma sa ma pierd, incremenit, intr-o imensa bucurie.”

Pentru Ramakrishna, Kali (Marea Putere Cosmica a Timpului, simbolica reprezentare tantrica a timpului necrutator), a fost de la inceput aspectul divin catre care el si-a orientat continuu profunda sa aspiratie, intr-o dorinta intensa de a inlatura voalurile aparentei, ale relativitatii acestei lumi. El a inceput prin a se concentra neintrerupt asupra imaginii simbolice a lui Kali, uneori nedormind si nemancand zile in sir, implorand-o pe zeita sa i se reveleze. In urma unei viziuni spirituale exceptionale a Mamei Divine, el a cunoscut o perioada deosebita, in care a avut o dorinta si mai mare de a percepe mai profund Realitatea Absoluta. Cand starile si viziunile sale se accentuau, Hriday, nepotul sau, avea grija de el, caci in acele stari beatifice, Ramakrishna pierdea legatura cu lumea fizica, corpul sau parea inconjurat de o lumina stranie, si chiar picaturi de sange ii ieseau prin porii pielii.

 “Intr-o zi, eram prada unei dureri de nesuportat, incat mi se parea ca mi se rasuceste inima ca o rufa uda… Ma sfasia ideea ca nu avusesem niciodata in viata viziunea Realitatii spirituale pe care o intuiam, cand, deodata, o emotie teribila m-a cuprins… percepeam acum un ocean de spirit, fara limite, orbitor. In orice directie imi indreptam privirea si oricat de departe priveam, nu vedeam decat enorme valuri in miscare ale acestui ocean stralucitor de lumina. Ele se precipitau tumultoase asupra mea, cu un freamat melodios divin, ca pentru a ma inghiti. Intr-o clipa, ele m-au cuprins, inundandu-ma. Coplesit de ele, m-am sufocat. Mi-am pierdut apoi constiinta si am cazut. Cum a trecut acea zi si urmatoarea, nu mai stiu deloc. Ma simteam ca si cum in interiorul meu se legana un ocean de beatitudine inefabila si pana in cele mai adanci cute ale fiintei mele eram constient de prezenta continua a Eternei Mame Cosmice.”

 In anul 1861, in viata sa a aparut maestra tantrica, Bhairavi Brahmani, care timp de trei ani i-a indrumat cautarea spirituala si l-a ajutat in disciplinarea si controlul energiilor profunde ale propriei sale fiinte. Apoi, Ramakrishna l-a intalnit pe Totapuri, un yoghin ratacitor, care l-a ajutat sa transceanda imaginea personalizata a Divinului si sa ajunga la  Absolutul fara forma, etern si nediferentiat. Practicand meditatia sub indrumarea atenta a lui Totapuri, Ramakrishna a reusit sa atinga desavarsirea spirituala si a ramas trei zile continuu in extazul cel mai inalt (Nirvikalpa Samadhi). Desi putea sa ramana la acel nivel suprem, Ramakrishna a inteles ca avea de indeplinit o misiune si urma sa ajute oamenii. Dupa sase luni de perfecta beatitudine si comuniune cu Realitatea Absoluta, Ramakrishna a revenit la viata din aceasta lume fizica pentru a ajuta umanitatea. El s-a apropiat de toate suferintele si durerile oamenilor si a dorit cu ardoare sa aduca chiar si o infima raza de lumina ochilor orbi din punct de vedere spiritual.

Pana la sfarsitul vietii sale, constient ca sensul profund al spiritualitatii se pierde din ce in ce mai mult in lume, datorita pasiunilor grosiere sau superficialitatii, Ramakrishna a urmarit sa ii adune pe cei care se imprastiau inutil, incercand sa arate calea proprie de evolutie fiecarui om.

In 1867, el s-a reintalnit cu tanara sa sotie, Sharada Devi (cu care fusese casatorit, conform traditiilor indiene, cand ea avea numai cinci ani), pe care a ajutat-o sa inteleaga aspectele complexe ale practicii yoga si i-a dezvaluit unele tehnici secrete din Tantra Yoga. Sub influenta lui, Sharada Devi s-a transformat extraordinar de mult si a dobandit intr-un timp foarte scurt numeroase puteri paranormale, fiind si in ziua de azi venerata in India drept o fiinta sfanta. Ea l-a ajutat intreaga sa viata in misiunea sa spirituala, fiind numita de discipolii lui Ramakrishna  – “Mama Sfanta”.

In 1884, starea sanatatii sale a fost grav afectata ca urmare a unei fracturi la o mana, datorata unei cazaturi produsa in timp ce intra in starea de Samadhi. In aprilie 1885, datorita preluarilor karmice, s-a produs o inflamatie a gatului, iar medicii au descoperit ca era bolnav de cancer. A fost internat pentru o perioada intr-un spital din Calcutta, iar cu aceasta ocazie, medicul sau a putut sa studieze din punct de vedere clinic realitatea starilor de Samadhi, stabilind chiar la stetoscop ca, de indata ce ele se produceau, inima dadea toate indicatiile specifice starii de moarte. Intors de la spital, desi nevindecat, Ramakrishna a continuat sa isi indrume discipolii spre descoperirea Realitatii Supreme. Cu putin timp inainte de parasirea planului fizic, desi nu mai putea sa absoarba decat hrana lichida, el spunea: “Ma simt bine… niciodata nu m-am simtit atat de bine. Numai corpul sufera. Cand spiritul este topit in Supremul Absolut, nu se mai simte aproape nimic. Beatitudinea este continua si indescriptibila.”

Termenul “femei si aur”, care a fost folosit intr-un sens general, apare mereu in invataturile lui Sri Ramakrishna pentru a desemna principalele piedici in calea progresului spiritual. Literal, expresia preferata a maestrului, “kaminikanchan”, inseamna doar “dorinta sexuala si lacomie”, otravitoare influenta care intarzie cresterea spirituala a aspirantului. El a folosit cuvantul “kamini” sau “femeie” ca un termen concret referitor la instinctul sexual atunci cand se adresa discipolilor barbati. El sfatuia femeile, pe de alta parte, sa se fereasca de “barbat”. “Kanchan” sau “aur” simbolizeaza avaritia, care este un alt obstacol in calea vietii spirituale. Sri Ramakrishna nu si-a invatat nici un discipol sa urasca vreo femeie, sau femeile in general. Acest lucru este evident in intreaga sa invatatura referitoare la acest lucru si judecandu-le in ansamblu. Maestru privea toate femeile ca fiind tot atatea imagini ale Mamei Divine a Universului. El a adus cel mai inalt omagiu feminitatii acceptand o femeie drept ghid atunci cand a practicat metode ale tantrismului foarte profunde. Sotia sa, cunoscuta si venerata ca Mama Sfanta, a fost insotitoarea sa constanta si primul sau discipol. La sfarsitul practicii sale spirituale el a adorat-o efectiv pe sotia sa ca fiind incarnarea Marii Puteri Cosmice Kali, Mama Divina. Dupa ce el a parasit planul fizic, Mama cea Sfanta a devenit ghidul spiritual nu doar al unui mare numar de capi de familie, dar si a multor calugari ai Ordinului Ramakrishna.

Viata lui Sri Ramakrishna este o dovada de netagaduit ca este posibil sa il cunoastem pe Dumnezeu chiar in aceasta existenta. El ne-a aratat prin experienta sa proprie, ca toate caile spirituale fundamentale sunt adevarate si se unesc in acelasi unic Adevar Suprem. Dupa ce a experimentat practic, intr-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de sase luni, experienta monismului absolut (Advaita Vedanta), dar aceasta nu l-a impiedicat sa se dedice cu tot atata deschidere, cu aceeasi intensitate si totusi separat, cultului lui Rama, Krishna, Kali si al altor zeitati fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoastere profunda in islamism, apoi in crestinism, conformandu-se de fiecare data in mod strict regulilor si ritualurilor religiilor respective, chiar daca existau contradictii fata de riguroasele prescriptii ale hinduismului. De fiecare data, ducand experienta pana la finalizarea sa ultima, el constata ca “si aceasta cale conduce la Dumnezeu.”

Ganduri luminoase

– Este nascut in van cel care, avand rarul privilegiu de a fi nascut om, este incapabil sa ajunga la Dumnezeu in aceasta viata.

– A-i hrani pe oameni inseamna a-L servi pe Dumnezeu. Dumnezeu exista si sub forma focului subtil in toate fiintele vii. Hrana oferita este un sacrificiu adus focului foamei care si el il reprezinta pe Dumnezeu.

– Iubeste toate fiintele! Nimeni nu este altceva decat un alt aspect al Tău. Dumnezeu este in noi toti si nimic nu exista in afara lui Dumnezeu.

 Dialoguri cu discipolii

–         Cum trebuie sa traim in lume?

–         Indepliniti-va toate indatoririle voastre avand sufletul fixat in mod constant asupra lui Dumnezeu. Cat despre parintii, sotia si copiii vostri, serviti-i ca pe voi insiva, dar fiti constienti, in adancul inimii voastre, ca ei va apartin, cu atat mai putin cu cat de multe ori ei nu il iubesc pe Dumnezeu.

–         Cum am putea sa ne fixam mintea asupra lui Dumnezeu?

–         Repetand numele lui Dumnezeu si cantand gloria Sa, fiind intr-o companie sfanta; si din cand in cand vizitandu-i pe cei daruiti lui Dumnezeu si pe oamenii sfinti. Mintea nu poate sa se refugieze in Dumnezeu daca este scufundata zi si noapte in lumesc, in responsabilitatile si indatoririle lumesti; este necesar sa te retragi in singuratate din cand in cand si sa te gandesti la Dumnezeu. Sa iti fixezi mintea in Dumnezeu este foarte dificil, la inceput, daca nu practici meditatia in singuratate. Cand un copac este tanar el trebuie inconjurat cu un gard, altfel va fi distrus de capre. Pentru a medita, trebuie sa te retragi in interiorul tau sau sa mergi intr-un colt mai ferit sau in padure. Si trebuie sa discerni intotdeauna intre Real si ireal.

–         Este posibil sa il vezi pe Dumnezeu?

–         Da, cu siguranta. Traind din cand in cand in singuratate, repetand numele lui Dumnezeu si cantand Gloria Sa, discriminand intre ceea ce este Real si ireal – acestea sunt metodele care trebuie sa fie folosite pentru a-L vedea.

–         In ce conditii poate cineva sa-l vada pe Dumnezeu?

–         Plângi după Dumnezeu cu o inimă plină de dor și cu siguranță Îl vei vedea. Oamenii varsă o galeată de lacrimi pentru soție și copii, înoată în lacrimi pentru bani. Dar cine plânge după Dumnezeu?

Dorul este ca un răsărit trandafiriu. După zorii de ziuă, apare soarele. Dorul intens este urmat de viziunea lui Dumnezeu.

Dumnezeu se reveleaza unui adorator care se simte atras de El prin forta combinata a acestor trei tipuri de atractie: atractia pe care o resimte omul obisnuit pentru posesiunile lumesti, atractia pe care o simte copilul pentru mama sa si atractia pe care o simte sotul pentru sotia sa cea casta. Daca cineva se simte atras de El prin forta combinata a acestor trei tipuri de atractii, atunci prin ea el Il poate atinge.

Poti sa-l iubesti pe Dumnezeu chiar si asa cum mama isi iubeste copilul, femeia casta sotul, si omul obisnuit isi iubeste bogatia. Aduna impreuna aceste trei forte ale iubirii, aceste trei forte de atractie, si daruieste-le pe toate lui Dumnezeu. Atunci cu siguranta Il vei vedea.

Este necesar sa te rogi lui Dumnezeu cu o inima plina de dor. Puiul de pisica stie doar cum sa-si cheme mama plangand: “Miau, miau!” El este multumit oriunde il pune mama sa. Si mama pisica il duce uneori in bucatarie, cateodata  pe podea, cateodata pe pat. Cand sufera, el plange “Miau, miau!” El atata stie. Dar imediat ce mama lui ii aude plansetul, oriunde ar fi, ea vine la puiul sau.

–         Ce este SAMADHI?

–         Este completa topire a mintii in Constiinta lui Dumnezeu. JNANI experimenteaza starea de JADA SAMADHI, in care nu mai exista nici o urma de “Eu”. SAMADHI atins pe calea lui BHAKTI este numit “CHETANA SAMADHI”. In aceasta stare de SAMADHI, ramane constiinta lui “Eu” care corespunde unei relatii de servitor umil – Stapan, sau unei relatii de adorator – Cel adorat, sau de cel care se bucura si subiectul bucuriei sale.  Dumnezeu este Stapanul suprem; aspirantul este servitorul umil. Dumnezeu este Cel Preaiubit; aspirantul este adoratorul. Dumnezeu este subiectul bucuriei; aspirantul este cel care se bucura. El spune: “Eu nu vreau sa fiu de zahar, eu vreau sa-l mananc.”

Despre destinul omului

O servitoare in casa unui om bogat realizeaza toate indatoririle gospodaresti, dar gandul sau este la propria sa casa din satul sau natal. Ea creste copii stapanului sau ca si cum ar fi proprii sai copii. Ea chiar vorbeste de ei ca “Rama al meu” sau “Hari al meu”. Dar in mintea sa ea stie foarte bine ca ei nu ii apartin catusi de putin.

Testoasa inoata prin apa. Dar poti sa ghicesti unde se indreapta gandurile ei? Ele sunt pe tarm, acolo unde si-a ingropat ouale. Realizeaza-ti toate indatoririle lumesti, dar pastreaza-ti mintea la Dumnezeu.

Lumea este apa si mintea este laptele. Daca torni lapte in apa ele se amesteca; atunci nu mai poti gasi lapte pur. Dar poti sa lasi laptele sa se acreasca si apoi sa extragi untul. Apoi, cand acest unt este pus in apa el va pluti. Astfel este necesar sa se practice tehnicile spirituale in singuratate si sa se obtina untul cunoasterii si al iubirii. Chiar daca pastrezi acel unt in apa lumii cele doua nu se vor amesteca. Untul va pluti.

 Parabole

–         Un braconier a intrat in secret, intr-o noapte, in gradina unui om bogat si a inceput sa pescuiasca intr-un lac. Proprietarul, afland despre aceasta, a inconjurat lacul cu oamenii sai si la lumina facliilor s-a dus sa prinda hotul. Acesta, nevazand nici un mijloc de scapare, s-a asezat sub un copac si si-a dat pe corp cu cenusa, ca un calugar ratacitor (sadhu). Cand oamenii proprietarului au sosit acolo, ei nu au mai gasit nici un pescar, ci doar un sadhu acoperit cu cenusa sfanta, asezat sub un arbore si parand a fi adancit intr-o profunda meditatie., A doua zi dimineata, toti vecinii stiau ca un mare sadhu venise pe acea proprietate. Sute de persoane au venit sa ii  aduca fructe si prajituri, prezentand-si omagiile lor. Bani de aur si de argint s-au adunat in fata lui. Atunci, braconierul si-a spus: “Ce minune! Eu nu sunt un adevarat sadhu si totti toata lumea imi arata consideratie. Daca as deveni un adevarat sadhu, as putea cu siguranta sa ajung la Dumnezeu”. Astfel, greseala sa a generat o adevarata trezire spirituala.

–         O femeie a mers odata sa-si vada prietena care era tesatoare. Aceasta, care a tors pana atunci mai multe feluri de fire de matase, era foarte fericita sa-si vada prietena si i-a spus: Nici nu pot sa-ti spun cat de fericita sunt ca te vad. Asteapta putin sa aduc cateva prajituri. Si a iesit din camera. Femeia privind la firele de diferite culori a fost tentata si a ascuns un ghem sub unul dintre brate. Tesatoare s-a intors si a inceput sa-si serveasca prietena cu multa bucurie. Insa uitandu-se la fire a observat ca prietena ei a luat un ghem si s-a gandit la un plan pentru a-l recupera. Ea spuse: O, prietena mea, a trecut atat timp de cand nu te-am mai vazut. Aceasta este o zi a bucuriei pentru mine. De aceea te rog sa dansezi cu mine.” Prietena i-a spus: ”Surioara, si eu sunt foarte fericita”. Si astfel cele doua prietene au inceput sa danseze impreuna. Cand tesatoarea a vazut ca prietena ei danseaza fara sa ridice mainile i-a spus: “Hai sa dansam cu ambele maini ridicate. Aceasta zi este o zi de mare bucurie”. Insa prietena tesatoarei a inceput sa danseze doar cu un brat ridicat tinandu-l pe celalalt lipit de trup. Tesatoarea ii spuse: “Cum asta surioara? De ce dansezi doar cu o mana ridicata? Danseaza impreuna cu mine cu ambele maini ridicate. Uita-te la mine. Eu dansez cu ambele maini in sus”. Insa prietena tesatoarei continua sa danseze doar cu o mana ridicata spunand cu un zambet: “Asa stiu eu sa dansez.” Ramakrishna a continuat: “Eu nu tin un brat lipit de trup. Amandoua mainile mele sunt libere. Mie nu imi este teama de nimic pentru ca eu accept atat NITYA, (eternul), cat si LILA (jocul efemer al iluziei), atat Absolutul, cat si Relativul.”

articol preluat din revista de naturism si spiritualitate “Elixirium”, aparuta la editura Kamala.

Theme: Overlay by Kaira