Revista Hridaya nr 1 – Hridaya Yoga Kamala Center

Categorie: Revista Hridaya nr 1

Realitatea esențială a universului este spiritul

Posted on 15 martie 201429 mai 2020 by Veronica Godeanu

Descoperirea științifică cea mai importantă a secolului XX nu este nici cea a forțelor nucleare, nici cea a teoriei relativității, nici cea a numeroaselor dezvoltări audio-vizuale; este descoperirea lumii interioare, a lumii spirituale, recunoașterea de către savanți a faptului că pentru cunoașterea realității ultime, intelectul este un instrument insuficient atât timp cât nu este luminat de spirit.

Spiritul guvernează materia

Umanitatea se află astăzi într-o perioadă de transformări profunde, iar lumea științifică nu scapă acestei schimbari. Ca urmare, există o convergență spre o știință globală, holistică, care îl plasează pe om într-o strânsă interdependență față de tot ceea ce îl înconjoară, indicându-i locul ce i se cuvine în Univers.

Spiritul nu mai apare astăzi ca un intrus accidental în regatul materiei. Savanți de avangardă, cum ar fi James Jeans, Arthur Eddinton, Fritjoff Capra, Jean Charon, Patrick Drouot, David Bohm consideră că spiritul trebuie mai curând considerat drept cel care creează și guvernează regatul materiei. Continue reading “Realitatea esențială a universului este spiritul”

Înflorirea sufletului

Posted on 15 martie 201429 noiembrie 2016 by Liviu Gheorghe

Respiraţia – acţiune continuă care se desfăşoară în corpul nostru – este importantă nu numai pentru că ne aduce în fiinţă aerul necesar menţinerii în viaţă; ea are totodată un rol profund transformator asupra omului şi îl poate ajuta foarte mult prin energia deosebită pe care o vehiculează. În Orient, această energie se numeşte prana şi se consideră a fi fundamentul vital al vieţii. Aşadar, pe lângă aerul pe care îl inspirăm, preluăm totodată şi o anumită energie, care, conform tradiţiei milenare yoga, reprezintă baza întregii manifestări.

Darul vieţii

Suflul vital al vieţii noastre are aceeaşi natură esenţială cu Suflul Divin creator al tuturor lucrurilor fizice şi subtile. De aceea, respiraţia noastră ne menţine în legătură cu Dumnezeu. Prin fiecare inspiraţie, primim în fiinţa noastră darul vieţii, iar fiecare expiraţie ne reuneşte cu întreaga creaţie. Chiar şi după aşa-numita “moarte”, continuăm să existăm tot prin transferurile, de această dată mult mai subtile, de energie dintre noi şi restul lumii.

Respiraţia ne influenţează foarte mult întreaga viaţă. Un om sănătos respiră amplu, calm, profund, iar cel bolnav – într-un mod slab şi plăpând. Cel fericit îşi trăieşte fericirea prin fiecare respiraţie, cel anxios abia îndrăzneşte să îşi dea seama că respiră.

Există o strânsă şi directă legătură între energia respiraţiei, fizicul, psihicul şi mentalul nostru. De aceea, yoga – ştiinţă complexă a vieţii – a dezvoltat un întreg sistem de tehnici care au un foarte bogat fundament teoretic şi filozofic, prin care energia prana-ei este folosită pentru transformarea şi spiritualizarea fiinţei umane.

Se spune despre un mare înţelept că nu îşi învăţa discipolii, timp de 20 de ani, decât să respire. Numai Occidentul consideră că este simplu şi banal să respiri – tocmai pentru că aici, în Occident, oamenii nu ştiu să respire corect.

Tehnica pe care o prezentăm în continuare nu vă va lua însă 20 de ani ca să o învăţaţi şi va fi suficient să o practicaţi 15 minute pe zi pentru a vă bucura de efectele ei. Ea se adresează în special celor care ştiu să privească o floare înflorind şi aspiră să îşi simtă sufletul fericit, liniştit şi curat.

Tehnica propriu-zisă

Cel mai bine ar fi să realizaţi această tehnică de respiraţie în mijlocul naturii, într-o pădure, o poieniţă, pe malul mării… Dar se poate practica la fel de bine şi acasă, cu condiţia să fiţi într-o cameră foarte bine aerisită.

Aşezaţi-vă pe un scaun, cu faţa către nordul magnetic, menţineţi spatele drept, capul în prelungirea coloanei vertebrale, palmele pe genunchi, ochii închişi. Relaxaţi-vă global – fizic, psihic, mental. Eliminaţi, pe cât posibil, orice fel de gânduri, preocupări interioare, griji. Relaxaţi acum piciorul stâng, de jos în sus, apoi piciorul drept; braţul stâng, de la vârful degetelor până la umăr, apoi, la fel, braţul drept; relaxaţi global trunchiul de jos în sus; gâtul, muşchii din zona capului. Conştientizaţi acum relaxarea corpului fizic.

Apropiaţi uşor palmele între ele, la nivelul pieptului; degetele se ating între ele, palmele le menţineţi relaxate, dar apropiate una de alta.

Imaginaţi-vă acum un boboc frumos de floare, în dreptul pieptului. Poate fi orice floare doriţi: un lotus, un trandafir, o lalea, un crin… Vizualizaţi cât mai bine bobocul de floare, de culoare galben-aurie. Respiraţi 3-5 minute de voie, calm, liniştit: inspiraţi pe nas, cât mai amplu, şi expiraţi pe gură. Urmăriţi să simţiţi cât mai profund frumuseţea bobocului de floare, strălucirea lui aurie şi direcţionaţi energia preluată prin respiraţie în zona pieptului, central.

Treceţi acum la o altă etapă, în care respiraţiile vor fi însoţite şi de reţinerea suflului pe vid, respectiv pe plin. Inspiraţi profund pe nas, duceţi de asemenea energia în zona pieptului şi vizualizaţi cum, odată cu inspiraţia, floarea aurie se deschide. Corelaţi inspiraţia cu mişcarea foarte lentă a palmelor care, rămânând lipite la bază, ajung totuşi în finalul inspiraţiei să fie cu degetele depărtate, asemenea unei flori deschise. Degetele sunt relaxate, uşor îndoite, pentru a semăna cât mai mult cu petalele unei flori înflorite. Rămâneţi apoi nemişcaţi, în retenţie pe plin, şi vizualizaţi cât mai bine floarea acum înflorită, frumoasă, plină de viaţă şi de strălucire. Expiraţi apoi uşor pe gură; corelaţi expiraţia cu închiderea florii şi apropierea lentă a degetelor, care ajung în finalul expiraţiei să fie din nou lipite între ele. Rămâneţi într-o scurtă retenţie pe vid şi reluaţi apoi respiraţia în acelaşi mod. Realizaţi 7 astfel de respiraţii în care, de fiecare dată, corelaţi vizualizarea deschiderii şi a închiderii florii cu inspiraţia şi expiraţia. Cu fiecare inspiraţie, vizualizaţi cum floarea voastră se deschide din ce în ce mai mult şi simţiţi gradat cum chiar sufletul vostru se umple de fericire şi bucurie de a trăi.

În final, lăsaţi încet palmele pe genunchi, rămâneţi cu ochii închişi şi continuaţi să vă simţiţi sufletul înflorit şi fericit, ca şi cum frumuseţea şi strălucirea aurie a florii vizualizate s-a transferat sufletului vostru.

Deschideţi apoi uşor ochii, priviţi în jurul vostru şi păstraţi în suflet fericirea pe care acum o regăsiţi oglindită în tot ceea ce vă înconjoară.

Aici aveți o exemplificare video

Yoga Sutras (introducere)

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Teodor Sebastian

Yoga sūtra este considerată unanim una dintre cărţile fundamentale ale yoga darśana-ei (filozofiei yoghine) şi a celor care practică yoga, indiferent de linia spirituală pe care aceştia o urmează. Textul este foarte concis, însă surprinde esenţa în fiecare enunţ al său. Sūtra înseamnă în limba sanscrită fir, coardă, şnur. În India casta brahmanilor, cei autorizaţi să se ocupe de aspectele spirituale ale vieţii, primesc în momentul iniţierii un şnur sacru pe care îl poartă peste umăr, şnur care şi el poartă numele de sūtra. Prin extensie sūtra a ajuns să semnifice un fir călăuzitor şi să desemneze un enunţ scurt, un aforism, care condensează învăţătura spirituală. Rolul unei sūtra nu este să explice în întregime, ci să ghideze, să călăuzească către înţelegerea unui adevăr spiritual. Sūtra a ajuns să numească şi o anumită categorie de texte care cuprind astfel de ”fire călăuzitoare”.

În traducerea pe care o veţi putea citi în continuare voi încerca să păstrez această idee a firului călăuzitor. Nu vor fi explicate pe larg conceptele cuprinse în fiecare enunţ, ci mai degrabă veţi găsi diferite direcţii de înţelegere şi posibilitatea ca astfel să-i pătrundeţi înţelesul care vă este cel mai apropiat. Voi încerca totodată să arăt legătura dintre Yoga Inimii Spirituale şi tradiţia yoghină surprinsă în acest tratat fundamental.

Textul cuprinde patru capitole sau în sanscrită ”pāda” (picior). Primul dintre ele este samādhipāda, capitolul despre extazul mistic al yoghinilor, care are 51 de sūtra-e; al doilea este sādhanapāda, capitolul despre practica spirituală care are 55 de sūtra-e; al treilea este vibhūtipāda, capitolul despre puterile supranaturale, care are tot 55 de aforisme; al patrulea şi ultimul este numit kaivalyapāda, capitolul despre eliberare şi beatitudinea care o însoţeşte, capitol care are doar 34 de aforisme şi despre care Eliade consideră (citându-l pe Jean Filizoat) în cartea sa ”Patañjali şi Yoga” că ar fi o adăugire mai târzie. Despre autorul acestui text, Patañjali, se cunosc prea puţine lucruri, chiar şi perioada în care a trăit fiind învăluită în mister. Cei mai mulţi autori îl plasează în timp cam cu 400 de ani înainte de Hristos deşi există unii care împing această perioadă mult înapoi.

Este cel mai vechi text cunoscut cu privire la yoga şi este considerat a fi prima sistematizare scrisă a sistemului filozofic yoghin, tradiţie care cel puţin până l-a el a cunoscut mai mult o transmitere orală.

Yoga Inimii Spirituale nu este o formă nouă de yoga ci este o expresie vie a experienţei Sinelui, a lui ātman, dobândită prin intermediul tehnicilor yoghine. Prin urmare ceea ce cuprinde esenţializat Yoga Sūtra poate fi înţeles şi din perspectiva acestei experienţe personale născută din practica spirituală. Cele două aspecte ale vieţii spirituale, acţiunea născătoare de experienţă şi cunoaşterea oferită de tradiţie se susţin şi se întăresc una pe cealaltă. Expansiunea câmpului conştiinţei dublată de experienţa centrului, a Inimii, este posibilă printr-un antrenament constant al conştiinţei de sine, al experienţei ”martorului” care observă cu detaşare evenimentele vieţii, atât cele din corp, de natură fizică, psihică, emoţională ori spirituală, cât şi cele din afara acestuia. Pe măsură ce se adânceşte percepţia substratului conştiinţei, acel freamăt inefabil al Inimii, distincţia dintre interior şi exterior slăbeşte locul ei fiind luat gradat de percepţia unităţii. Acest proces este însă însoţit de o serie întreagă de fenomene care îşi găsesc locul în sistematizarea făcută de Patañjali după cum se va vedea în continuare.

Voi începe prezentarea sūtra-elor oferind mai întâi varianta sanscrită în scrierea devanāgarī, apoi transliterarea în caractere latine folosind diacriticele specifice, apoi traducerea fiecărui cuvânt în parte şi în cele din urmă o traducere a textului sūtra-ei. Voi păstra această structură pentru a permite, prin înţelegerea fiecărui cuvânt în parte, posibilitatea de a surprinde mai bine înţelesul fiecărui aforism şi pentru ca fiecare să îşi poată face chiar şi o traducere proprie a fiecărei sūtra, conform experienţelor şi trăirilor lui interioare. Nu voi intra însă în detaliile limbii sanscrite, legate de pronunţie ori de gramatică, rolul acestei prezentări limitându-se la oferirea unei baze teoretice practicii yoghine.

La sfârşitul fiecărei sūtre va fi şi comentariul lui Vyasa, unul dintre cele mai vechi şi mai apreciate comentarii. Din păcate, din cauza insuficientei mele cunoaşteri a limbii sanscrite, nu mă pot aventura la o traducere directă şi voi folosi două din traducerile făcute în engleză. Prima versiune este a lui Pandit Usharbudh Arya şi cea de a doua a lui Bangali Baba. Îmi cer anticipat iertare pentru stângăciile care vor decurge de aici.

Teodor Sebastian

Hridaya Yoga în România

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Simona Trandafir

Hridaya Yoga este Yoga Inimii Spirituale. Este yoga pentru sufletul tău; o cale spre tine însuți, pornind de la tine însuți. Întotdeauna realizările tale s-au împlinit pentru că ai facut totul din inimă. Adevărata viață o trăiești când pui inima ta în miezul oricărei activități și când visele-ți palpită în ritmul inimii. Doar atunci simți că drumurile ți se deschid și nu mai ai obstacole. Cursul vieții pare dulce și plin de promisiuni și vezi că fericirea este aproape. Astfel este hridaya yoga – o cale de la Inima ta spre Inima ta.

Yoga în Romania trebuie să aibă un caracter aparte, legat de specificitatea acestui popor. Romanii știu să trăiască din plin și în ceea ce fac, Inima le este cel mai des călăuză. Căldura sufletelor celor de aici, iubirea cu care știu să te înconjoare vine din adâncul frumos al ființei lor. De aceea, o cale spirituală care are ca centru Inima și ca țel – Inima este firească în Romania. Modalitățile folosite sunt în principal meditative, dar includ și lucrul cu corpul fizic ce ne susține viața pe Pământ.

Tema principală a meditațiilor este descoperirea Inimii. Ne reamintim de ea și ne propunem să îi redăm adevărata valoare de sursă și centru al vieții noastre. Ce ar putea fi mai cuprinzător? Inima ta poate primi în ea totul, poate exprima fericirea, blândețea, frumusețea, forța și nemărginirea. Pentru că suntem nelimitați în iubire și în visare. Iar când visul devine o expresie a realității, deja ești în Inima ta.

Simona Trandafir

Aspecte referitoare la atitudinea interioară ideală pe care trebuie să o aibă vindecătorul

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Liviu Gheorghe

În fiecare din noi există Arhetipul Vindecătorului Divin. Acest Vindecător Divin este adevăratul vindecător din toate fiinţele, şi nu un anumit om. Pentru a ne vindeca pe noi sau pe alţii trebuie să urmărim să ne cunoaştem chiar pe noi înşine cât mai profund şi astfel vom putea manifesta chiar noi harul puterii tămăduitoare.

Dacă în trecut şi până în momentul prezent oamenii aflaţi în suferinţă au făcut şi continuă să facă apel la un intermediar, care din exterior acţiona în vederea restabilirii echilibrului perturbat şi redării sănătăţii, noua ştiinţă a vindecării îşi propune să fundamenteze, pe baza unor principii universal valabile, modalitatea cea mai eficientă care să conducă la scopul propus, care îl reprezintă în esenţă tămăduirea spirituală.

În acest sens, ştiinţa vindecării spirituale presupune întotdeauna participarea directă, sistematică, chiar a celui bolnav, care este învăţat gradat să deprindă modalităţile eficiente de autotratament şi în acelaşi timp să-şi construiască, pe baza principiilor adevărului, binelui şi armoniei, o nouă stare interioară mult superioară.

În aceasta constă, de fapt, şi diferenţa esenţială între cele două modalităţi de tratament. În această direcţie, rolul major îi revine acum măiestriei terapeutului, care utilizând o serie întreagă de modalităţi ce ţin de latura fiziologică, psihică, mentală şi spirituală, reuşeşte să trezească acele resurse potenţiale, infinite, ale oricărei fiinţe, chiar aflată în suferinţă, pe care să le mobilizeze pentru vindecarea deplină.

Pacientului îi revine, la rândul său, ca o datorie, crearea atitudinii de participare directă, înţeleasă ca o necesitate fundamentală, căreia trebuie să-i răspundă, aflat acum în al 12-lea ceas şi fiind adeseori ultima şansă pe care această existenţă i-o oferă.

Aflându-se în această ipostază, şi înţelegându-şi rolurile pe care şi le-au asumat, terapeutul – de a deveni un instrument perfect care poate canaliza resursele celui bolnav, şi cel aflat în suferinţă – de a-şi mobiliza toate resursele în aceeaşi direcţie, cei doi se pot apropia conlucrând şi interferând prin mai multe rezonanţe, în vederea atingerii scopului propus.

Pentru a se concretiza ca stare tot ce s-a menţionat aici, trebuie să ne reamintim cele două principii fundamentale:

1.principiul consacrării şi integrării armonioase a tuturor gândurilor şi acţiunilor şi

2.principiul rezonanţei.

Înaintea oricărui contact cu un pacient, ne interiorizăm câteva minute, consacrând toate gândurile şi faptele de ajutorare pe care le vom realiza pentru acel bolnav, precum şi fructele acţiunii noastre lui Dumnezeu, simțit ca esența ființei noastre. Îl implorăm sincer să ne răspundă printr-o stare interioară model, de forţă, linişte, armonie, înălţare, şi Îl rugăm de asemenea apoi, să îl ajute pe acei om, prin noi. Vom urmări să ne dăruim ca un instrument cât mai bun şi mai pur în mâinile lui Dumnezeu, care prin noi îşi va manifesta graţia în vindecarea bolnavului. Starea de dăruire către Divin, starea de releu perfect, va fi menţinută pe întreaga durată a lucrului cu pacienţii şi cât mai mult timp cu putinţă în restul timpului, ca o continuă trăire transfiguratoare. Vom realiza astfel rezonanţa între noi şi infinita Forţă Divină Binefăcătoare, care ne va inspira, ghida şi umple de energii benefice. În finalul întâlnirii cu pacientul, ne vom interioriza din nou, pentru a îngenunchea lăuntric, plini de recunoştinţă către Dumnezeu, Cel Mereu Bun şi plin de compasiune.

În timp ce lucrăm sau discutăm cu bolnavul, vom urmări să invocăm continuu un flux de lumină alb strălucitoare care coboară asupra lui, purificându-l şi însănătoşindu-l.

Este foarte importantă, de asemenea, transfigurarea pacientului. Vom evoca în omul din faţa noastră calităţile fundamentale care îl pot readuce într-o stare de perfectă armonie, îl vom ajuta ca la rândul său să îşi redescopere acele virtuţi sufleteşti, pe care manifestându-le va fi ajutat să îşi refacă starea de echilibru lăuntric.

Pacientul va fi ajutat să renunţe la atitudinea de “om bolnav” şi la toate comportamentele care îi întreţin starea de boală (frică, lamentare, pesimism, neîncredere, suspiciune, răutate, egoism, vicii, manii obsesive, nelinişte, angoasă etc), care reprezintă de fapt rezonanţe cu energii negative profund perturbatoare.

Indiferent de rezultatele obţinute în timp, atitudinea interioară a terapeutului nu trebuie să se modifice, printr-o implicare egotică sau pierderea încrederii, a siguranţei, a optimismului. El trebuie să fie consecvent în manifestarea continuă a energiilor armonizante, perfect detaşat şi plin de înţelepciune şi compasiune.

El nu trebuie să fie deviat în ceea ce priveşte manifestarea acestor aspecte, cunoscând faptul că adeseori pot să apară reacţii subiective ale pacientului, tentaţii ale acestuia de a întrerupe tratamentul sau de a solicita mereu altceva. Acestea reprezintă, de cele mai multe ori, blocaje karmice specifice bolnavului. Este posibil ca la o primă şedinţă cu el să apară rezultate deosebite, dar ulterior, acesta să le nege sau să întrerupă tratamentul. Sunt situaţiile rare ale acelor oameni cărora deocamdată nu le este permisă, din punct de vedere karmic, vindecarea.

În alte situaţii, anumite rezultate sau reacţii la tratament par a se lăsa aşteptate. Dar nici acum nu trebuie să fim neliniştiţi, căci adeseori cumulul cantitativ conduce la saltul calitativ şi după un anumit timp se înregistrează veritabile salturi în vindecarea bolnavului.

Toţi marii vindecători care au acţionat într-o perfectă armonie cu legile firii au arătat oamenilor importanţa atingerii unei viziuni globale a bolnavului. Cunoscând principiul reflexiei, prin care întotdeauna Totul se reflectă în parte şi partea se reflectă în Tot, în mod analogic, ei tratează atât corpul, cât şi sufletul. În această direcţie, Zamolxe afirma că: “după cum nu trebuie să încercăm a ne îngriji ochii fără să ţinem deloc seama de cap, tot astfel nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp şi, în mod asemănător, având în vedere acest adevăr trebuie să-i dăm totdeauna o potrivită îngrijire trupului dimpreună cu sufletul. Probabil acesta este motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc tainele întregului pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă, iar dacă partea tulburată va fi vindecată, întregul va fi din nou armonios aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp plin de vigoare, bun la suflet şi fericit.”

În acest sens, tratamentul natural al oricărei afecţiuni urmăreşte înlăturarea cauzelor fundamentale care determină condiţiile apariţiei bolii. Este tratată fiinţa şi nu boala, urmărindu-se rearmonizarea ei pe toate planurile. Se va acţiona simultan asupra nivelurilor profunde, mentale, sufleteşti, cât şi asupra suferinţelor corpului fizic.

În esenţă, orice suferinţă îi este dată omului pentru a-l retrezi la o viaţă adevărată, pentru a-l orienta către inima sa. De aceea, pacientul trebuie să înţeleagă că adevăratul scop pe care îl urmăreşte este transformarea spirituală, trezirea conștiinței inimii spirituale şi toate celelalte rezultate, implicit starea de sănătate, vor apărea de la sine. .

Știinţa vindecării spirituale oferă o modalitate prin care omul bolnav să poată ieşi din suferinţă. Această cale implică întotdeauna ca prin participare directă şi efort conştient, pacientul să devină capabil să se autocunoască şi să se înţeleagă pe sine, reapropiindu-se astfel de esenţa sa profundă.

Toate vindecările aparent miraculoase se fundamentează pe acest proces al regăsirii de sine. Când bolnavul ajunge să trăiască o stare caracterizată de dorinţa puternică de a face tot ceea ce îi stă în putere pentru a se vindeca, precum un înecat doreşte o gură de aer, se poate spune că vindecarea este aproape. Purtat de o fervoare şi aspiraţie puternică de a redeveni armonios şi sănătos, pentru Dumnezeu el este atunci dispus să renunţe la multe dintre obişnuinţele sale vechi, orientându-se acum, cu toată încrederea, pe calea transformării sale binefăcătoare.

Modalitatea naturală de vindecare presupune întotdeauna reîntoarcerea la adevărata natură a fiinţei noastre. Când o fiinţă este bolnavă, este ştiut faptul că ea este închisă, pesimistă; şi relaţiile ei cu Universul exprimă o stare de dizarmonie. Este ca un organism care devine secătuit, lipsit de vitalitate, închistat şi incapabil de a mai rezona cu focarele de energie binefăcătoare din acest univers, adeseori ajungându-se ca prin inerţie şi stagnare în boală, bolnavul să asiste la procesul sinuciderii sale lente. Afirmarea vieţii, în urma procesului de deschidere sufletească, de împăcare şi de regăsire de sine, determină din nou stări de rezonanţă din ce în ce mai ample cu toate acele surse focar de putere, forţă, sănătate, regeneratoare, existente în Univers. Propria natură interioară asimilează din nou, din ce în ce mai profund, natura exterioară şi astfel principiul vieţii şi energiile ei specifice se retrezesc reîmprospătate, determinând reapariţia stării de armonie şi sănătate.

Respectând principiul non-violenţei, vindecătorul va urmări combinarea armonioasă a mai multor metode naturale de vindecare, care, susţinute sistematic şi intensiv o perioadă adecvată de timp, vor determina în starea pacientului o schimbare fundamentală, resimţită pe toate planurile – fizic, psihic, mental şi spiritual. Aceste modalităţi de vindecare şi remedii naturiste, din punctul de vedere al efectelor generate în fiinţa bolnavului, se potenţează reciproc şi determină, într-un timp scurt, un salt energetic, care permite încă din faza iniţială a tratamentului trecerea la o nouă stare interioară, care conferă încredere şi amplifică dorinţa bolnavului de a intensifica eforturile depuse de el în vederea vindecării.

În căutarea fericirii

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Veronica Godeanu

„Fericirea este scopul vieţii; când fericirea dispare, existenţa rămâne un experiment nebunesc şi lamentabil.” (George Santayana, Micile eseuri)

De ce suferim?

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Și în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea, oricâtă plăcere ai trăi, simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Eterna beatitudine

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a fi conștienți că sunt lipsiți de iubire, încredere, optimism, entuziasm. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

“Pentru fiecare om există un drum spre fericire: acela pe care este chemat să meargă. Cei mai mulţi nu îl găsesc. Cei înţelepţi continuă să îl caute până la moarte. Cei ignoranţi se trântesc la pământ şi plâng că sunt nenorociţi.” Nicolae Iorga

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţelor senzoriale determinate de dorinţa de satisfacție personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a Inimii Spirituale.

“Fericirea adevărată este ca lumina: corpurile care strălucesc mai puternic nu opresc lumina pentru ele, ci o împart cu mai multă dărnicie celor din jurul lor.” (Panait Cerna)

Viața marelui înțelept Shankara

Posted on 15 martie 20144 aprilie 2014 by Simona Trandafir

Shankara este unul din cei mai importanți reprezentanți ai filozofiei non-dualismului. El a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său, făcând să strălucească din nou învăţătura pură a Vedantei, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, Buddha, Shankhara şi Ramakrishna domină semeţ şi senin filozofia și religia Indiei.

“Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul Shankaracharya” (Swami Vivekananda)

Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui Shankara – cel ce a fost un mare yoghin, filozof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa. Se presupune că Shankaracharya s-ar fi născut la Kalady în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 686 e.n. Fiecare filă a vieţii lui Shankara străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace.

Copil fiind, Shankara a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a realizat comentarii şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de zece ani el era deja considerat un geniu. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui Shiva.

Băiatul era însă nemulţumit. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, societatea în care trăia era, ca şi acum, materialistă. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. Shankara, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul adevărului.

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit Moha Mudgaratu – “Sfărâmarea iluziei”. Atunci Shankara şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru autentic.

Pe malurile râului Narmada l-a întâlnit pe Gaudapada, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. Shankara i-a cerut bătrânului iniţierea, dar Gaudapada l-a refuzat deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu Brahman. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, Govindapada. Acesta îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces yoga. Într-un timp foarte scurt, Shankara atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui Shankara. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. Shankara, brahmanul, i-a ordonat lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: “Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” Shankara a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, Manisha Panchaka. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul:

“Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.”

Shankara a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof Mandan Misra. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, Shankara s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. Misra tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. Shankara, cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. Misra l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri – şi de aceea a întrebat sarcastic: “De unde vine acest cap ras?” “Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, a răspuns Shankara cu dezinvoltură, “Capul ras răsare chiar din gât”.

Misra şi-a pierdut răbdarea, dar Shankara a continuat să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi s-au pus de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, Shankara ar fi devenit cap de familie, iar Misra dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. Bharati, învăţata şi onesta soţie a lui Misra, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile insă, ghirlanda lui Misra se ofilise, pe când cea a lui Shankara era şi mai frumoasă ca la început. În final Shankara a fost capabil să-l convingă pe Misra de superioritatea vieţii monastice şi Misra a devenit discipolul său. El este cel care, mai târziu, a făcut adnotări asupra comentariilor lui Shankara la Brahma Sutras, textul fundamental al învăţăturii Vedanta.

Îndeplinind instrucţiunile date de maestrul său, de a restabili învăţătura Advaita Vedanta ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la Varanasi, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli importanți ai săi, Somananda.

De la Varanasi, marele maestru spiritual a călătorit la Bgarinath împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filozofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui Nirguna Brahman (Brahman transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de Saguna Brahman (Brahman văzut în forme, zeităţi etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, Shankara a scris comentarii la zece din Upanishade, la Bhagavad Gita şi la Brahma Sutras şi și-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă.

Thimbaud spunea: „Doctrina revelată de Shankara este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale Vedantei care derivă din vederile reprezentate de Shankara, nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita Vedanta ortodoxă”.

Apoi el a peregrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin talentul său oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

Shankara a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Snngeri Math, pe dealurile Sringeri in sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotiramath la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mănăstiri. De asemenea, a repartizat fiecărei mănăstiri câte o Veda astfel: Rig-Veda pentru Govardhana Math, Yajur-Veda pentru Sringeri Math, Sama-Veda pentru Sarada Math şi Antharva-Veda pentru Jyotir Math.

Multe culte ciudate invadaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. Shankara, cu ajutorul adevărului din scripturi şi al ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al Vedelor. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine. Singurul scop al cultului este, spunea Shankara, ca printr-o străduinţă constantă, să devenim perfecţi, să devenim divini, să-l atingem pe Dumnezeu, şi să fim Dumnezeu.

Afecţiunea sa adâncă pentru mama sa şi promisiunea făcută au triumfat asupra regulilor ce guvernau Ordinul sannyasinilor. La moartea ei, el a îndeplinit ritualurile funerare ale mamei sale, în ciuda opoziţiei rigide ce venea din partea rudelor sale.

Shankara a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (Dasanami Sampradaya). Nu este fără semnificaţie faptul că Sri Ramakrishna, profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui Swami Totapuri Maharaj, care aparţinea liniei Puri, una dintre Dasanamis. De aceea călugării ordinului Ramakrishna sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept Sri Shankara.

Viata lui Shankara s-a sfârşit la Kedarnath în Himalaya. Avea numai 32 de ani.

Opera literară a lui Shankara este deosebit de importantă. El a făcut comentarii nu numai asupra Sutrelor vedantice, dar a creat şi două lucrări filozofice majore: Upadeshasahasri şi Viveka chudamani (Discernământul spiritual, bijuteria cea mai de preţ). El este de asemenea autorul multor poeme, imnuri, rugăciuni şi lucrări referitoare la filosofia Vedanta. Numele advaita vedanta a fost dat de el filozofiei non-dualismului.

A fost în primul rând un adept al nondualismului în forma sa cea mai pură, dar cu toate acestea a restructurat viața monastică a Indiei. Este unul din cele mai înalte spirite ale omenirii.